Nu-mi place să scriu scrisori, dar am constatat în ultima vreme că dacă zic cu gura oricum nu mă ascultaţi, aşa că mă gândesc că poate scrisorile le citiţi. Aşa că m-am hotărât să vă scriu o scrisoare. Din aia deschisă şi fără destinatar nominalizat.
Cred că aţi uitat că prestaţi un serviciu public. Cred că aţi uitat că nu sunteţi un fel de dumnezei care decid, după cum le este voinţa, asupra vieţii unor oameni, ci nişte simple funcţionari publici, care desfăşoară o muncă în folosul comunităţii. La fel ca mii de alte persoane, chemate să ne slujească pe noi, cetăţenii acestei patrii minunate, din care toată lumea vrea să fugă de minunată ce e. Câţi dintre cei care judecă în penal au mers vreodată în viaţa lor într-o puşcărie să vadă cum arată locul unde trimit pentru câţiva ani tot felul de infractori. Poate dacă vedeţi cum arată locul ăla veţi avea bunul simţ ca, înainte să trimiteţi un om acolo, să fiţi siguri că nu greşiţi. Cum poţi să trimiţi un om pentru 7 ani la puşcărie fără ca măcar să ai bunul simţ să îl asculţi mai mult de 2 minute? Dacă cineva te-a numit judecător la mult prea înalta curte, nu ţi-a dat şi vreo pilulă anti-eroare. Voi realizaţi ce înseamnă nişte ani din viaţa unui om? Gândiţi-vă la tot ce s-a întâmplat în ultimii şapte ani din viaţa voastră şi apoi mai gândiţi-vă odată dacă conştiinţa sau măcar o ultimă urmă de decenţă vă permite să închideţi un om şapte ani fără să îl ascultaţi. Cum poţi să îi dai şase ani la unul, după ce scrii în decizie că că actele pe care le-a încheiat sunt valabile şi că nu a făcut un act anume ilegal, dar întreaga sa activitate e ilegală? N-ar fi frumos ca, decât să vă ascundeţi în spatele unor deliberări secrete, să trebuiască să priviţi omul în ochi şi să îi spuneţi de ce îl trimiteţi la puşcărie?
Cum poţi să judeci o revizuire a unei sentinţe de condamnare pe care nu ai văzut-o în viaţa ta? Pe care nu ai citit-o şi de care nu îţi pasă, pentru că, nu-i aşa, orice revizure se respinge? Dacă tot habar nu ai de nimic ce e în dosarul ăla, cum poţi să ai lipsa de bun simţ elementar ca nici măcar să nu asculţi ce ţi se spune? Cum poţi să nici măcar nu te prefaci că te interesează? Când citesc tot felul de materiale scrise de judecători exaltaţi despre patimile meseriei, rolul şi funcţia judecătorului în societate, din alea cu justiţie scrisă cu J mare, judecător scris cu J mare, nu mă pot gândi decât la Kafka. Ăsta dacă trăia în România ar fi scris nu literatura absurdului, ci nuvelele realităţii. Domnillor şi doamnelor judecător, nu sunteţi Jdumnezei! Sunteţi oameni şi puteţi greşi. Toţi greşim. Nu ştiu dacă aţi fost vreodată la finanţe, la primărie, la poştă sau mai ştiu eu la ce serviciu public să vă trateze cineva cu scârba existenţială a funcţionarului frustrat de ghişeu. V-a plăcut? Imensa parte a domniilor voastre, mult prea onorate, aveţi aceeaşi atitudine. Să nu credeţi că, dacă toată lumea pe care o aveţi în faţă, vă tratează cu “onorată” şi cu “respect” chiar este aşa. Respectul se câştigă atunci când îi arăţi omului că îţi faci datoria cum poţi tu mai bine, nu atunci când te doare în cur de el. Iar onoarea se cîştigă atunci când te poţi uita liniştit în oglindă şi poţi să răspunzi negativ la câteva întrebări: “am intrat vreodată în sala de judecată fără să fi citit dosarul?”, “am dat vreo soluţie fără să ştiu pe de rost dosarul?” “s-a întâmplat vreodată să mă doară în cur de ce spune fraierul din faţa mea ori avocatul lui?”.
Sincer să fiu, nu ştiu de ce mai fac niciuna dintre meseriile pe care le am. Nu ştiu pentru ce dracu’ mă mai duc la şcoală să încerc să îi învăţ pe copii un pic de drept, că oricum dreptul şi dreptatea nu au nicio legătură cu viaţa reală. Eu nu drept trebuie să îi învăţ pe copii, ci cum să răspunzi elegant la întrebări din astea: “da’ de ce nu o vrut doamna judecător să vă lase să vorbiţi?”, “de o scris acolo ceva când i-am dat acte în care scrie altceva?”. Plus că trebuie învăţaţi să înghită cu zâmbetul pe buze (da, mă refer la ceea ce vă gândiţi şi voi şi nu e vorba de shaorma). Care vor să se facă judecători nu trebuie învaţaţi nimic. Ei oricum vor fi dumnezei, deci fac ce vor. Plus că nu le spune nimeni lor ce trebuie să facă. Are vreo importanţă pentru rahatul nostru de societate munca pe care o fac eu la şcoală, că şi eu sunt tot prestator de servicii publice? Are pe dracu… În egală măsură, nu ştiu de ce mai fac avocatură. Ca să mi-o iau în gură de la nişte dumnezei făcuţi prin decret prezidenţial? Ca să nu ştiu ce să răspund la întrebările clienţilor? Să mă simt ca un hoţ, pentru că le iau la fraierii banii, şi n-am ce să fac pentru ei, pentru că eu sau ei oricum nu contează decât eventual la judecata de apoi? Probabil că o să le fac în continuare pentru că nu ştiu să fac altceva şi sunt prea bătrân să mai învăţ meserii noi. Voi continua cel mai probabil să omit să le spun copiilor din anul I să renunţe dracu la porcăria asta de facultate şi să se ducă la info, la agronomie sau oriunde or vedea cu ochii. Şi voi continua să fur banii clienţilor ca să îi ţin de mână când se uită Jdumnezeii la ei pregătiţi să le distrugă viaţa, fără a gândi vreo clipă.
Când mai am izbucniri din astea de frustrare, sunt întrebat de ce nu le fac plângere la CSM. Ca să ce? Să îi judece colegii lor procurorii (vorba academicienei decedate)? Cum pot eu să probez că ăştia nu or citit nimic din dosar? Cum pot să probez că or luat decizia înainte să intre în sală şi înainte să vadă coperta dosarului? Ca să fiu sigur că dumnezeu e neiertător şi o să mai am cauze la acelaşi complet? Stau ca boul şi mă gândesc de azi dimineaţă de când clientul meu a murit cu dreptatea în mână (bine, nu s-a pronunţat încă, dar n-am emoţii) şi eu cu el de mânuţă ce e de făcut. Deşi nu mi se pare o idee genială, ajung la concluzia că singura soluţie e sistemul cu juraţi. Mai rău ca acuma nu are cum să fie. Şi mă gândesc că un om care e jurat odată la câţiva ani, da de şi-o mai mult interes decât nişte funcţionari publici cu apucături de ghişeu. Ştiu că nu sunt toţi aşa, dar nu încălzeşte pe nimeni asta. Vorbind doar în privat şi fără nume, devin complici ai unui sistem minat din interior de indiferenţă, incompetenţă, corupţie şi indolenţă.
Până vom avea juraţi, adică până niciodată, voi inaugura curând pe acest blog rubrică de jurisprudenţă de căcat. Comentată. Măcar să arăt oamenilor realitatea. Şi mă doare în cur că o zis UE că nu e frumos să critici hotărârile judecătoreşti, trăi-v-ar şi vouă libertatea de exprimare şi celelalte drepturi fundamentale. Şi dacă vreunul îşi va citi soluţia comentată şi îl vor apuca dracii, îl rog să-mi scrie, că îi dau numărul de telefon al clientului meu să îl sune şi să îi răspundă la toate întrebările la care eu nu am putut să îi răspund omului. Atâta li s-a suflat între buci judecătorilor, că vai săracii câte dosare au, vai ce muncă grea fac, vai de capul lor cum îi critică năstase şi antena 3, încât cred că se impune să li se arate şi celălalt revers al medaliei. Repet ce am mai spus de sute de ori. E firesc ca judecătorii să mai şi greşească, pentru că nimeni nu e infailibil. Dar greşeala presupune eroare, nu lipsă de bun simţ elementar. Iar dacă cineva vrea să mi se alăture la rubrica “jurisprudenţa de căcat” e invitat să o facă. Şi va invitat şi CSM-ul să le apere reputaţia profesională.
