Hai la vot!

Pe vremea când îmi scriam teza de doctorat, citeam ceva franţuz care povestea despre independenţa justiţiei, spunând că justiţia trebuie să fie independentă de orice altă putere a statului, în special cea executivă, dar şi faţă de cea legislativă sau judecătorească. M-am tot gândit atunci ce Satană o vrut omul ăla să spună cu ultima parte, adică independenţa faţă de puterea judecătorească. Or trecut aproape 10 ani de atunci şi, în sfârşit, m-am prins. Noroc cu CSM-ul că muream mai prost decât francezul al cărui nume nu mi-l amintesc.

Or dat cesemiştii o hotărâre care până acum a cam scăpat neobservată, deşi merita mai multă atenţie. Asta. Pentru cei cărora le e lene să o citească, o rezum eu. Cică de acum încolo la nivelul fiecărei curţi de apel se vor aduna periodic, cu mic, cu mare, judecătorii din raza acelei curţi să discute problemele de jurisprudenţă neunitară şi, aici e punctul cheie deci atenţie maximă, vor decide prin vot care e jurisprudenţa unitară din raza acelei curţi de apel. Totul în prezenţa procurorului de la parchetul curţii, care va fi invitat şi el să asiste şi să mănânce o măslină la acele întâlniri.

Nu vreau să fiu nedrept faţă de cel care a avut ideea adoptării de hotărâri judecătoreşti prin vot şi să îl calific ca fiind idiot. S-ar putea să nu fie idiot, ci doar malefic. De ce? Păi, pentru că zice la Constituţie că judecătorul se supune doar legii şi propriei conştiinţe. Nimic despre votul colegilor. DIversitatea jurisprudenţei nu e întotdeauna ceva rău: ea naşte progres şi dezbatere. Vrem cu tot dinadinsul să transformăm juecătorii în simplii funcţionari publici, care să nu mai gândească nimic, ci să aplice un model prestabilit? Îi umplem de RIL-uri, de hotărâri în dezlegarea problemelor de drept şi, pentru că aceste proceduri paralele cu constituţia nu erau de ajuns, le mai dăm şi votul colegilor.

Cum dracu o să motiveze un jude o hotărâre la care el o votat invers, dar ceilalţi or fost mai mulţi? Ce-o să scrie acolo? Că el ar fi admis excepţia, dar colegii or decis că e inadmisibilă deci se respinge? Sau ce o să scrie? Ceva în ce nu crede? De ce mai avem nevoie de judecători atunci? Putem lua maimuţe, că şi alea imită perfect comportamentul care li se indică? Da, e nasol când ai jurisprudenţă neunitară, e ok să se discute problemele, dar a impune hotărâri prin vot e o măgărie. În condiţii de tranparenţă maximă, că nu o să ştie nimeni în afară de cei prezenţi rezultatul votului.

În fine, e interesantă ca şi viziune asupra separaţiei puterilor în stat, asupra egalităţii între avocaţi şi procurori şi asupra rolului parchetului într-un stat din secolul 21, faptul că procurorul totuşi participă la astfel de întruniri? De ce? Pentru că e colegul nostru, pentru că toţi suntem magistraţi, pentru că poate mâîne face cerere şi devine judecător, pentru că e partenerul nostru, pentru că de aia nu va exista vreodată egalitate între procuror în avocat în ţara asta.

Nu ştiu ce va ieşi din această hotărâre, dacă ăştia se vor întâlni sau nu, dacă vor decide ceva, dacă se va respecta votul, dacă va fi dom procuror acolo etc. Nici măcar nu îmi pasă. Mi se pare însă revoltător că organului care luptă, zi şi noapte, pentru apărarea independenţei judecătorului de a decide după propriul lui cap, fără presiuni şi intervenţii externe, să adopte o astfel de hotărâre. Bravo, bre!

PS. Care se bagă să facem o acţiune în contencios să cerem anularea rahatului ăsta, să-mi dea un mail.

Despre egalitate în faţa justiţiei penale. Episodul 2

Am scris câte ceva despre egalitatea între procurori şi restul poporului legat de studiul dosarului. Continui azi subiectul pe o altă coordonată, vizând tot urmărirea penală.

Autorii noului cod de procedură penală ne propovăduiau în perioada în care codul stătea să intre în vigoare despre faptul că, de acum încolo, avocaţii vor trebui să fie mult mai activi în faza de urmărire penală, să facă cereri, memorii etc. pentru că acest cod nou – denumit “codul inculpaţilor” de către procurori – ne dă voie să facem asta. În entuziasmul prostului care nu citise ca lumea codul, să mor dacă nu i-am crezut. Mă şi gândeam: ce frumos, am scăpat de poziţia boxerului care numa’ stă în corzi şi încasează, de acum încolo mai dăm şi noi câte un pumn, câte-o ciobănească, facem ceva.

M-am dăbălăzat rapid (pentru cititorii din exteriorul arcului carpatic, dăbălăzat este un termen care nu are sinonim perfect în limba română oficială, dar care exprimă starea în care te afli după ce eşti foarte ţanţoş şi, în scurt timp, te-ai pleoştit complet). Am observat eu în cod că poţi să ceri tot felul, având texte expres reglementate faţă de codul anterior. Am observat şi faptul că nu există vreun termen în care onor procurorul să îţi răspundă şi nici vreo sancţiune dacă nu o face, exceptând poate sancţiunea divină. M-am bazat totuşi pe o formă de bun simţ şi de respectare a principiilor elementare de drept şi de viaţă care îţi spun că atunci când un om îţi face o cerere, normal e să o soluţionezi într-o formă sau alta.

Am fost naiv. De la înălţimea principiului “io centrez, io dau cu capul”, procurorii cu care am avut de-a face până acum au tratat cererile mele de tot felul (probaţiune, disjungere, conexare, clasare etc.) cu o sănătoasă ignorare. Nu le-au respins ca măcar să pot ataca ordonanţa la procurorul superior, nu le-au admis, în imensa parte a cazurilor le-au pus în dosar şi punct. Într-un dosar, mi le-au respins prin rechizitoriu, în altul mi-au înaintat cererile în probaţiune către instanţa de judecată odată cu rechizitoriul (asta, sincer, mi s-a părut o soluţie senzaţional de stupidă), dar în principal nu am primit răspuns la ele. Am numărat în seara asta că am formulat vreo 40 de cereri în diverse dosare de urmărire penală, majoritatea cereri în probaţiune. Am primit răspuns prin ordonanţă la una singură, de la DNA, prin care ni s-a respins o cerere de conexare. În rest, linişte şi pace, procurorul veghează pentru tine.

Nu cred că are sens să discutăm juridic pe tema asta. Aş vrea să găsesc un judecător cu suficient de mulţi nervi şi sânge să trimită înapoi un rechizitoriu pe tema asta. O să mi se spună că nu este temei legal să facă asta şi e adevărat. Dar, întreb şi eu ca egal în drepturi procedurale cu procurorul, temei legal să nu îmi răspundă veci sau să o facă prin rechizitoriu la cereri de probe este? Sau unii suntem mai egali decât alţii?

Şi, ca să închei, pentru toţi procurorii care ajung să citească aberaţiile mele de aici: boss, e atât de greu să te pronunţi pe o cerere? Respinge-o sau admite-o, da’ bagă-mă şi pe mine în seamă, că uneori s-ar putea să am şi eu dreptate. Cu atât mai mult cu cât nenorocitul ăla de cod scrie că trebuie să administrezi probe şi în favoarea mea şi cred că alea pe care le propun eu sunt în favoarea mea. Şi cu atât mai mult cu cât scrie în nenorocirea aia de Constituţie că prima ta sarcină ca procuror este să asiguri respectarea drepturilor persoanei. Iar cuvântul respect de acolo vine şi de modul în care îmi tratezi cererile.

Despre egalitate în faţa justiţiei penale. Episodul 1

Zice la Constituţie şi la CEDO că noi, muritorii de rând care ne luptăm cu justiţia, trebuie să fim egali în drepturi procesuale cu boşii de la parchete. Codul de procedură penală vechi era din ’69, autorii lui trebuiau să supravieţuiască unui regim bazat pe procurori, aşa că nu puteai să ai mari aşteptări de acel cod. Revoluţia lui majoră a fost acu’ vreo 15 ani când procurorii au fost castraţi prin anularea competenţei lor de a aresta.

Avusei ceva aşteptări mai ridicate de la codul nou de procedură, scris de oamenii care au citit Scriptura după CEDO, şi criticat intens de DNA şi alţi băieţi cu muşchi. Din punct de vedere al egalităţii dintre dulăii Ministerului Public şi căţeluşii lu’ Unebere, un an de experienţă cu noul cod îmi indică că nu s-a schimbat nimic, iar ce s-a schimbat e în rău. O să dau câteva exemple: acum scriu doar despre unul, dar vor mai urma episoade, când s-or mai domoli efectele campaniei de toamnă a DNA pe la birou.

Când am citit prima dată codul nou, am fost foarte încântat de faptul că, în sfârşit, o dat bunul Dzeu să am dreptul să studiez dosarul de urmărire penală. În cursul urmăririi penale, evident. Nu mai stai ca prostul în întuneric, în timp ce procurorul se lăfăie cu dosarul cauzei în faţă şi cică sunte megali în drepturi. Pe codul vechi, erai ca orbul ca cinema: auzeai ce se vorbeşte (dacă participai la audierile de martori), dar nu vedeai scrisul. Şi nici nu ştiai când actriţa în rol principal e în curu’ gol. Te mai prindeai de una-alta din reacţiile publicului, dar cam atât.

No, în 2 februarie 2014, am trimis cereri de studiere a dosarului în fiecare din cele câteva zeci de dosare penale ale firmei aflate în urmărire penală. La început, o mers bine, am primit invitaţiile să mergem să studiem dosarele. După vreo lună, momentul de uluială al parchetelor o trecut şi şi-or dat seama de două chestii: legea nu stabileşte vreun termen în care să îţi arate dosarul; legea nu stabileşte vreo sancţiune dacă nu ţi-l arată. Şi apoi o început distracţia. Concluziile după un an de aplicare a acestei norme create să mă facă egal cu procurorul:

– am dosare pe care nu le-am văzut nici în zi de azi. Cererea încă nu a fost aprobată; să mai aşteptăm un pic; unde-i, vere, graba asta?

– o grămadă de dosare le-am văzut după mai mult de şase luni, câteva cereri nervoase şi mai multe telefoane şi mai nervoase.

– extrem de suprinzător, cea mai disciplinată instituţie a fost DNA-ul. Acolo am reuşit să vedem toate dosarele, într-un timp cât de cât rezonabil. Felicitări sincere!

– mai puţin surprinzător, cea mai indisciplinată instituţie a fost DIICOT-ul. Într-un dosar ne-a respins cererea pe motiv că se vor mai face acte de urmărire penală (cred că ăştia nu or citit încă că nu mai există prezentarea materialului din legea veche). Am făcut plângere la şefii mari de la Bucureşti şi ne-o spus doamna Bica (să trăiască, la mulţi ani) că e legal. În alt dosar, ni l-o arătat cu 3 zile înainte de trimiterea în judecată. În altul, la vreo 8 luni de la cerere. În altul ne-o lăsat 3 ore să studiem vreo 40 de volume. Etc.

Pe scurt, tre’ să te baţi, tati, ca să îţi exerciţi acest drept…. În afară de DNA (din nou spun: bravo, bre, haideţi că se poate) peste tot ne-am luptat ca să ajungem la punctul în care să întoarcem plini de emoţie un foile unui dosar, bucuroşi ca nişte puşcăriaşi când le pică un Playboy în mână. Şi mă tem că nu ar trebui să fie aşa. Dacă mă plâng la judecătorul de cameră preliminară de chestia asta, o să îmi spună că nu are temei să le facă ceva. Şi are dreptate. Iar asta nu e drept.

Aproape 10 motive pentru care susţin protestul avocaţilor

Citesc că Baroul Dolj a propus Consiliului UNBR un protest al avocaţilor, care să refuze să intre în sălile de judecată şi în camerele parchetului în 8 septembrie, pentru că s-or săturat de atitudinea magistraţilor faţă de ei. Bravo lor, jos pălăria pentru iniţiativă! Sper ca onor UNBR să fie de acord şi cu altceva în afară de crescutul taxelor şi să se fie adoptată ideea oltenilor.

De ce? Sunt X motive pentru care sunt de acord. Sigur că ele nu vizează toate instanţele şi nici toate completele sau toţi procurorii, dar le vizează pe mult prea multe dintre acestea. Deci, în nicio ordine, cred că e o idee bună şi că o zi e prea puţin. Din punctul meu de vedere, judecătorii trebuie să înţeleagă odată că:

1. Nu doar procurorii sunt colegii lor, ci şi avocaţii.

2. Dacă nu am fi noi pe post de barieră între justiţiabili şi ei, ar muri de nervi. Deşi pare greu de crezut, grosul clienţilor noştri sunt capabili să ne expusă păsul lor în vreo 10 ore şi 1000 de hârtii. Nu aţi vreau să vi le expună vouă.

3. Noi suntem ăia care trebuie să le explicăm oamenilor hotărârile pe care le pronunţaţi. Dacă careva dintre voi crede că cele 3-4 paragrafe în care motivaţi soluţia conving un om care a pierdut procesul, vă înşelaţi amarnic. Tot noi trebuie să le explicăm soluţia şi atunci când nu aţi citit dosarul şi atunci când aţi ignorat probe şi atunci când nu răspundeţi la argumentele aduse în faţa voastră. Şi tot noi suntem cei care trebuie să îi spunem unui om că va merge la puşcărie. Pentru câţiva ani. Şi să nu credeţi că e uşor. Mai ales dacă e nevinovat, pentru că sunt şi erori judiciare. Unele evitabile, altele nu, dar sunt. Şi avocatul e cel care îi spune omului, familiei lui că justiţia i-a distrus viaţa.

4. De multe ori, tot noi îi învăţăm pe oameni să nu vă înjure sau să facă alte tâmpenii prin sălile în care cică se împarte justiţia.

5. Din păcate, tot datorită stimei şi respectului cu care ne adresăm în scris şi oral (prea rar şi în gând) aţi ajuns să credeţi că vă puteţi permite orice pentru că nimeni nu spune nimic de frică şi de neputinţă. Frică pentru că îţi beleşti clienţii actuali şi viitori din faţa aceluiaşi complet şi neputinţă pentru că nu am cum să sancţionez un judecător certat cu legea, cu bunul simţ sau cu o minimă doză de respect. Unul din visele mele erotice (care nu se va întâmpla niciodată) este să renunţ la avocatură şi să public o carte cu nume, numere de dosar, fapte şi tot ce am păţit în anii ăştia de avocatură. O am în minte în aproape fiecare zi petrecută pe holurile instanţelor.

6. Legea nu e facultativă, ci e obligatorie. Pentru toţi, nu doar pentru avocaţi şi pentru părţi. Ci şi pentru procuror, şi chiar şi pentru judecător. În consecinţă, dacă legea scrie că trebuie să motivezi în 30 de zile, e obligatoriu să motivezi în 30 de zile. Că e lege, nu prescripţie de la medic să fie recomandare. Dacă legea scrie că inculpatul are dreptul să vadă dosarul, arată-i dosarul. Acum, nu peste 7 ani. Dacă legea scrie că arestarea se dispune în circumstanţele excepţionale, atunci arestează în circumstanţe excepţionale, nu atunci când cazul o fost dat în presă. Că în lege nu scrie nimic de opinia publică. Şi dacă legea spune că un inculpat e nevinovat, atunci tratează-l ca un nevinovat. Din prima până în ultima secundă. Şi dacă procurorul nu respectă legea, atunci anulează-i actele, că tura viitoare o să o respecte.

7. Noul cod de procedură penală nu este ăla vechi cu alte numere de articole. Nu de alta, da’ jurisprudenţa o rămas la fel. Poate până în ajunge omul pe Marte, o să vedem şi în jurisprudenţă că s-o schimbat codul de procedură.

8. Inculpatul nu face cereri în probaţiune pentru că vrea să tergiverseze procesul, ci pentru că vrea să îşi probeze nevinovăţia. Apropos, să ştiţi că are acest drept. Mai mult, pe undeva scrie că are dreptul să o facă în condiţii egale cu parchetul care vrea să îi demonstreze vinovăţia. Bine, asta ar însemna să îi respectăm prezumţia de nevinovăţia şi asta e al dracu’ de greu.

9. Indiferent ce li s-a spus la INM, nu sunt o elită, nu sunt nişte oameni superiori muritorilor de rând şi nici membrii ai unei societăţi ezoterice. Sunt oameni normali, care au o meserie grea şi care, dacă au conştiinţă, trebuie să se gândească când pun capul în pernă şi la fraierii care stau în arest. Şi ale căror familii plâng la avocat, nu în sală. Care îşi sună avocaţii din arest şi nu pe ei. Că eu mă gândesc în fiecare seară la clienţii mei, care stau prin arest. Şi care au dreptul la o altă justiţie decât cea pe care o primesc de cele mai multe ori.

Mai sunt. Multe, da’ stau prost cu timpul. Sper ca UNBR să îi lase pe olteni să nu fie singurii care or să-şi umfle amenzi. Că mă îndoiesc profund că efectul protestului va fi altul decât acela că ne-am descărcat şi noi oful. Dacă îmi amintesc bine, atunci când juzii or protestat vreo lună şi ceva refuzând să judece, avocaţii i-au sprijinit, deşi clienţii multora au fost nemulţumiţi de amânare. De data asta, dacă va fi să fie, sunt aproape convins că această castă formată prin multe dintre instanţe şi parchete o vor percepe ca o ameninţare şi vor reacţiona aşa cum reacţionează un Dumnezeu rănit în orgoliul încălcării primei porunci: cu fulgerul!

PS. Am uitat iniţial ce era mai important. Revin şi arăt că primul motiv pentru care susţin protestul este acela că judecătorii trebuie convinşi că deliberarea se face când se termină procesul, nu când începe. Mai ales la alea penale.

Respect

Cred că una dintre marile probleme ale sistemului nostru judiciar, pe lângă incompetenţă, subfinanţare şi corupţie, priveşte respectul între părţile sistemului: judecători, procurori şi avocaţi. Dacă despre restul s-a scris destul şi s-a mai încercat pe ici pe colo să se mai facă ceva, fără succese remarcabile, în ceea ce priveşte colaborarea între actorii sistemului nu s-a făcut mai nimic. UNBR-ul doarme în papuci, fiind mult mai interesat să ne umfle banii, iar CSM-ul nu e foarte interesat de acest subiect, fiind mai mult preocupat să asigure fericirea magistraţilor, prin ignorarea avocaţilor şi a justiţiabililor din acest proces.

Cred că trebuie făcut ceva şi sunt câteva chestii simple care pot fi realizate facil:

1. Evitarea citării în toate cauzele la aceeaşi oră sau, măcar, publicarea listei de şedinţă pe portal cu ordinea de zi. De-a lungul vremii, dacă însumez orele pe care le-am petrecut pe holul unor instanţe sau în săli de judecată aşteptând să îmi vină rândul o să ajung să mă speri. Am făcut un calcul pe ultimele 2-3 săptămâni şi îmi dă că am stat aiurea prin instanţe vreo 25 de ore. Noroc că nu am avut la Înalta că se dubla. În timpul ăsta, aş fi putut să fac o mulţime de lucruri mult mai utile societăţii decât să mă joc pe telefon: să scriu un articol care să revoluţioneze lumea :); să îmi scriu chestiile de avocat şi astfel să plec acasă cu o oră-două mai repede şi să stau cu copilul meu; să îmi citesc dosarele pe lumină şi nu noaptea etc. Dacă am cauza 20 pe listă, de ce sunt citat pe ora 8? Ştie judecătorul că o să ia cauza pe la 11? Ştie, evident. Şi atunci de ce mă citează pe 8? Pentru că îl doare în cur de timpul de meu, de aia. O să mi se spună că nici el nu ştie când emite citaţia cu o lună înainte… Probabil, da’ cu vreo săptămână, două înainte are lista de şedinţă gata şi ar putea să îmi scrie grefiera un mail şi să îmi spună: hai pe la 12, fraiere, că ai cauza 23 şi avem din alea cu martori înainte. Sau măcar să publice lista de şedinţă pe portal, că mă orienteze eu pe la ce oră să mă duc. Ar fi o chestie de respect să se întâmple asta. Şi e gratis toată treaba.

2. Publicarea soluţiei pe portal la momentul pronunţării sau, măcar, stabilirea unei ore pentru pronunţarea publică. Dacă onor judecătorii sau CSM-ul nu s-au gândit încă la asta, filmul este următorul: avem proces, punem concluzii, se termină. Întreb: pronunţarea pe la ce oră? Mi se spune de regulă: la finele şedinţei. Perfect, mă gândeam că e înainte. Mă duc la birou, pe la 2 o pun se secretară să o sune pe grefieră. Nu avem încă soluţia. De la 3 nu mai răspunde nimeni la telefon, pentru că instituţie publică şi pentru că durere în cur. Bun, trecem pe portal. F5, F5, F5 în disperare. Mă sună clientul: no, domnu avocat, mă duc deseară la puşcărie sau stau acasa? Bă, nu ştiu. Păi, ce avocat eşti dacă nu ştii soluţia?… Şi asta se repetă de absolut fiecare dată. Vinerea trecută am avut o cerere de prelungire a arestării. Am terminat pe la ora 13. La ora 16 grefiera mi-a spus că încă are nu are soluţia, iar după aia o mai răspuns sfântu duh la telefonul instanţei. Pe portal, nimic. Ăia mă sunau din arest să mă întrebe dacă s-o prelungit sau nu. Familia lor, idem. Io mă gândeam că, dacă o prelungit-o, am 48 de ore să fac contestaţie şi îmi expiră termenul duminică. Sâmbătă pe la prânz am trimis pe fax o contestaţie la prelungire sub condiţie rezolutorie. Am scris frumos că dacă s-o prelungit fac contestaţie. Dacă nu, nu fac. Luni pe la prânz am aflat soluţia: s-a amânat pronunţarea pe marţi. Nu ştiu cine trebuia să pună asta pe portal: judecătorul sau grefierul, dar le doresc să fie o dată în viaţă în situaţia familiilor celor arestaţi care au stat de vineri până luni fără să ştie soluţia. Şi a doua oară să îi trateze cu mai mult respect. Şi pe ei, şi pe avocaţii lor. Nu ştiu cum funcţionează portalul şi ce trebuie să faci ca să treci o soluţie pe el la momentul la care se pronunţă, dar dacă nu se poate face asta, atunci singura soluţie de bun simţ este să anunţi ora exactă la care se face pronunţarea în şedinţă publică şi o să trimit eu pe cineva să afle soluţia de la faţa locului. Altfel, toată chestia asta cu aflatul soluţiei a doua zi este o crasă lipsă de respect pentru ceilalţi participanţi la actul de justiţie.

3. Păstrarea dosarelor în arhivă. Mă termină psihic situaţia în care vreau să studiez un dosar sau să fac copii din el, iar dosarul nu este în arhivă, fiind la judecător. De regulă, dosarul urcă în biroul judecătorului cu o săptămână înainte de termenul de judecată şi mai stă acolo încă un interval de timp nedeterminat după aia. După ce că arhivele au program până la 12, timp în care avocaţii îşi aşteaptă moartea pe holuri că au cauza 38 şi mai durează, sunt închise vinerea, când ajungi să intri acolo, mai şi afli că dosarul este inaccesibil pentru că e la judecător. Acum vreo 2 săptămâni o venit la mine un client să mă roage să preiau un dosar aflat pe rol. I-am spus că trebuie să văd dosarul înainte să decid dacă îl preiau şi ca să pot stabili onorariul. De 2 săptămâni nu reuşesc să văd dosarul pentru că este la judecător. Miercuri e termenul şi eu nici nu l-am văzut, nici nu am discutat onorariul cu omul şi dacă mă duc să cer amânarea pe motivul ăsta o să se respingă. Plus că interesul clientului meu nu este să amâne, ci din contră să se judece cât de repede. Acuma, io înţeleg că judecătorii trebuie să citească şi ei dosarul, fiind un lucru util în proces, şi au nevoie de dosar ca să scrie încheierile, dar cumva trebuie să am şi eu acces la el. Nu cred că ar fi vreo problemă dacă dosarul ar sta în birou numai în momentele în care judele chiar lucrează la el. Că dacă el ia în birou cu 7 zile înainte toate cele 40 de dosare cu care intră în sală, mă gândesc că nu le citeşte în acelaşi timp pe toate vreme de o săptămână. Aşa, din respect, ar putea ca după ce se uită în el să îl trimită înapoi la arhivă…

Mai sunt, da’ nu mai vreme să scriu. Niciuna dintre ideile de mai sus nu costă bani, nu ţin de reforma sistemului, ci numai de bun simţ. Şi de respect pentru cei pentru care lucrează, pentru că nu trebuie să uităm că justiţia este un serviciu public în folosul oamenilor.

SENZAŢIONAL. Vezi ce au decis judecătorii CCR. Lovitura dură pe care o primeşte orice absolvent de facultate decentă.

M-am decis ca, după ce am citit de vreo 5 ori decizia CCR privind legea penală mai favorabilă, să scriu şi eu ceva, să rămână consemnat pentru eternitatea de 3 zile a internetului. Da’ nu găsesc niciun titlu inspirat pentru stupefacţia care creşte la fiecare nouă lectură a acestei decizii ce revoluţionează din scurt şi dreptul penal şi pe cel constituţional. Am ales unul pe model isteric care să îmi garateze cititori de calitate :)

Decizia e senzaţională din aproape orice punct de vedere. E absolut perfectă în stupiditatea ei. Nu mă bag aici să reiau toate argumentele ştiinţifice care să justifice cele scrise mai sus, pentru că nu e locul potrivit. O voi face probabil ulterior, când m-o ajuta cel de sus, deneaul si dicotul să am um pic de timp liber. Da’ nu mă pot abţine să nu sesizez câteva aspecte.

În primul, dacă rezumi motivarea, tre’ să te duci în spatele clasei şi să-ţi tragi două palme ca să realizezi că nu visezi. Zice CCR-ul aşa: Dacă instanţele interpretează o lege încalcă separaţia puterilor în stat. Wow! Uăi, mamă! Două paragrafe mai încolo, vine scatoalca: dacă judecătorii interpretează legea altfel decât le spunem noi, încalcă atributul de legiferare al Parlamentului. Olalalala! Deci, hai să mai detaliem decizia că poate nu am înţeles bine justiţia în trei paşi simpli (schemă pentru studenţii de la Spiru):

Pasul 1. Parlamentul adoptă o lege. Zice CCR-ul că art. 5 din cod nu e lege, legea e tot codul. Un articol din lege nu e lege. Ce nu-i clar?

Pasul 2. Instanţele vor să interpreteze legea. Zice CCR-ul că nu e voie, că încalcă separaţia puterilor în stat.

Pasul 3. CCR-ul interpretează legea. Scuze art. 5 din cod, că un articol nu e lege (atenţie la pasul 1). Ea are voie să interpreteze legea (articolul, că iar m-am scăpat) pentru că ea poate. Ce nu-i clar?

Pasul 4. CCR-ul ne spune că nesimţiţii de judecători care nu interpretează articolul din cod (încep să învăţ pasul 1, îs din ce în ce mai bun!) conform pasului 3 sunt nişte boi, pentru că afectează rolul de legiuitor exclusiv al Parlamentului. Că nu Parlamentul o zis vreo interpretare anume, deci nu are cum să se oftice că instanţele dau o interpretare, e irelevant.

Pasul 5. Se ia o hotărâre a CEDO, în care ăia nu zic ce ne convine. Nu-i bai. O prezentăm în sensul că nu or spus ce vrem noi, da’ le stătea pe limbă, numa’ nu or mai apucat să o spună. Da’ după ce am ghicit intenţia legiuitorului din bobi, o ghicim şi pe a lu’ CEDO…

Pasul 6. Ăia care or apucat deja să zică altfel decât la pasul 3 (un complet de la ICCJ) îs nişte boi. Asta-i clar. Caracterul de bou este retroactiv, deci ce or zis ei devine hârtie igienică. La fel ca şi legea care spune că ce or spus boii de la ICCJ este obligatoriu. Nu-i stress, noi să fim sănătoşi!

Pasul 6 bis. Mi-e rău. Decât să ne fie rău, mai bine să ne fie bine!

Acuma, repet că nu e cazul să pozez în penalist şi să spun de ce interpretarea CCR-ului este extrem de proastă. Încerc însă să pozez în constituţionalist şi să mă întreb următoarele:

– de când rolul CCR-ului este de a interpreta legea?

– de când nu se mai aplică art. 16 din Constituţie?

– de când dracu’ prin lege se înţelege legea în ansamblul ei? A se citi, cu atenţie, art. 146 lit.d) din Constituţie pe care dacă îl interpretăm potrivit pasului 1, CCR-ul nu face bine ce face. Din 1991 încoace.

– de când are CCR-ul competenţa de a controla deciziile ICCJ? A afirma că o are înseamnă a adăuga la lege, afectând astfel rolul exclusiv de legiuitor al Parlamentului, nu?

– de ce o interpretare a legii afectează acest rol, iar alta nu?

– de când intrepretarea legii este motiv de neconstituţionalitate? Să înţeleg că pot ataca la CCR vreo hotărâre judecătorească pe care o consider neconstituţională? Sau pot ataca la CCR deciziile pe întrebări preliminare şi RIL-urile? Că, dacă se poate, să ştiu şi io, să nu îmi mai mint studenţii că nu se poate.

Mai am întrebări din astea, dar nu mai am timp să le scriu. Una singură totuşi: cine v-o pus juzi la CCR? Asta e din ciclul: cine v-o dat permisul…

Tocmai ce mă pregăteam să finalizez capitolul din cursul meu de consti legat de competenţa CCR. Tre’ să îl arunc în meandrele lu’ recycle bin şi să mă apuc de studiat. Şi ăştia care or scris cărţi de penal, tre’ să meargă la un curs de recalificare, că nu mai merge aşa, cu incompetenţa. Propun să vorbească ăştia de la CCR la Spiru, să facă o şcoală de vară pentru profii de consti şi penal din ţară, să mai învăţăm şi noi câte ceva, că am prostit oricum destule generaţii de studenţi care nu înţeleg nimic din înţelepciunea care coboară de la CCR. Dacă careva din foştii sau actuali mei studenţi înţeleg ceva din această decizie, aş vrea doar să le spun că elevul şi-a depăşit profesorul, că eu nu am înţeles nimic.

PS. Revin cu invitaţia adresată juzilor de la CCR de a mă consilia în aplicarea legii în unele din dosarele mele. De exemplu, îl am pe unu’ condamnat definitiv pe codul vechi. Ulterior, e condamnat definitiv pentru o altă faptă concurentă, iar instanţa de recurs a aplicat codul nou. Fiind în recurs, nu a putut face contopirea. Acuma instanţa de executare e sesizată cu aplicarea regulilor de la concurs între cele două pedepse stabilite prin hotărâri definitive. Aştept cu interes să îmi spună CCR-ul din ce cod se pot aplica regulile de la concurs fără a crea o lex tertia.

La coduri noi, tot noi

Avurăm parte de coduri noi. Sunt departe de a fi perfecte, dar sunt noi. Primele concluzii după trei luni de aplicare, din experienţa personală se pot rezuma în trei cuvinte: nu s-a schimbat nimic.

Sigur, codurile s-au schimbat. Nu şi jurisprudenţa. Hai să dau câteva exemple:

– pe vechiul cod de procedură nu puteam să văd dosarul de urmărire penală, decât dacă voia bunăvoinţa poliţistului şi aia nu prea voia. M-am bucurat că în codul nou scrie că pot să îl văd. Cu scrisul am rămas, în cea mai mare parte. Vreo lună or fost ăştia de la parchete luaţi de val şi or arătat dosarele. O trecut entuziasmul de început şi nu mai văd niciun dosar. Cică cererea e la aprobat, dosarul e la grafieră şi grefiera pe plajă, de fapt nu e nimic în el etc. Cre’ că se caută cu febrilitate un text legal care să ne ducă înapoi. Am cereri cu vechime de peste două luni care nu sunt încă aprobate. Băieţi, legea mă lasă să văd dosarul, nu aprobarea voastră.

– pe vechiul cod la arestare se uita judele pe probe, zicea că ai comis-o, că e faptă gravă şi te băga la zdup. În codul nou au scris ăştia tot felul de criterii pe acolo, ca să nu te bage la pârnaie numa’ pentru că fapta e gravă. Încă nu am văzut soluţie pe arestare care să ia în calcul şi criteriile alea. Tot că ai comis-o, tot că e grav şi pac la zdup. Consecinţele modificării e degeaba.

Palma masivă la rahat o dat-o ieri CCR-ul. În minunata lor viziune determinarea legii mai favorabile e o chestiune de constituţionalitate, iar art. 5 din coul cod (care are corespondent în absolut orice cod al unei ţări ce nu mai este feudale) e numa’ pe juma’ constituţional. Bine că 20 de ani art. 13 din vechiul cod o fost constituţional, ăia din Italia, Franţa şi Germania încă nu s-or prins că al lor e neconstituţional, da’ s-or trezit au noştrii ca brazii să o dea ei de pământ. Nu are sens să discutăm dacă soluţia e corectă sau nu, pentru că e aberantă pentru orice om care o trecut un examen de penal la o facultate cât de cât. Consecinţa este că, în condiţiile în care puţini sunt trimişi în judecată pentru o singură faptă în formă simplă, iar sancţionarea concursului şi a formei continuate se înăspresc masiv în noul cod, de fiecare dată va fi lege mai favorabilă codul vechi. Pe scurt, am schimbat codurile ca să le aplicăm pe alea vechi.

Propun să îl declare neconstituţional cu totul. Dă-l dracu’, că e prea favorabil pe alocuri, aşa că mai bine îl facem neconstituţional şi scăpăm de stres. Şi până atunci, invit oricare din unanimii judecatori ai Curţii Constituţionale să vină până la mine la birou să determinăm împreună legea penală mai favorabilă global în câteva dosare pe care le am, că zău dacă ştiu. Aşa, ca temă de casă, de încălzire până ajungem la dosarele grele: îl am pe unul trimis în judecată pentru două fapte comise pe codul vechi. Pentru una dintre ele, pedeapsa scade masiv (de la 3-12 la 1-5) în codul nou, pentru alta pedeapsa creşte mult (de la 1-5 la 3-8). Prima e în formă continuată, pentru a două s-ar putea reţine atenuante. Care e legea mai favorabilă, onor curte constituţională, că nici nu ştiu ce să cer instanţei? Şi am situaţii şi mai complicate. De aia zic, să nu ne mai stresăm, că oricum nu vrem să aplicăm codul nou de procedură, iar în penal mergem pe ăla vechi, nu mai bine le declarăm neconstituţionale cu totul şi ne vedem de treabă?