Câteva gânduri

Trăim vremuri tâmpite în care par să fie atât de multe cu susul în alte părţi, încât o dispărut susul. Acum vreo 15 ani, cele mai paradoxale chestii din lume erau că un alb (Eminem) era cel mai bun rapper, iar un negru (Tiger Woods) era cel bun jucător de golf. În rest, lumea era un loc destul de clar. Astăzi, alea nu ar mai fi spectaculoase. Partea de rahat este că nici măcar nu ne prea dăm seama de asta, pentru că s-au întâmplat două chestii care bat orice paradox. Presa a început, cu rare excepţii, să dezinformeze în loc să informeze, iar oamenii educaţi şi cu pretenţii intelectuale au pierdut noţiunea de simţ critic şi de filtru al gândirii, preferând să citească şi să audă doar ceea ce le convine. Cele două merg mână în mână. Vrei să crezi că dacii or inventat mucegaiul de pe camembert, ai ceva site-uri unde o să găseşti asta şi să o citeşti cu mare plăcere confirmarea faptului că tu eşti deştept, iar cei care cred altceva sunt tâmpiţi şi neinformaţi. Orice opinie pe care vrei să o auzi, o să o auzi. Facebook-ul are suficientă grijă să nu îţi trimită opinii sau informaţii cu care nu eşti de acord, să nu îţi stice ziua,

Gânditul liber a fost ultimul refugiu al libertăţii. Oricum a fost lumea, a existat întotdeauna o masă critică de oameni care nu au fost tâmpiţi. Care nu au crezut ceea ce li s-a dat mură în gură, de la atotsupremaţia zeilor la teoria arienilor superiori. Care, atunci când au auzit şi altceva, s-au gândit: “Bă, poate are ăsta dreptate…”. Care au avut curajul să spună “eppur si muove” atunci se pregătea rugul în aplauzele celor care credeau altceva. Care au avut curajul să spună “Remember!” atunci când cădea ghilotina în aplauzele celor care credeau altceva. Care au avut tăria intelectuală să nu îşi schimbe aplauzele. Se spune că acum aproape 2000 de ani un flăcău a intrat în Jerusalim, iar poporul l-a primit cu flori. 5 zile mai târziu, acelaşi popor aplauda crucificarea. În mii de astfel de episoade, a existat întotdeauna o masă critică care au gândit singuri şi au crezut altceva. Li s-a spus intelectuali, pentru a-i deosebi de cei care inghit tot ce li se livrează – idioţii.

Ăştia sunt animale pe cale de dispariţie. Oameni care să nu gândească în alb şi negru, oameni care să accepte că celălalt s-ar putea să aibă dreptate, măcar parţial, oameni care să accepte că “6”-le privit invers este “9”, oameni care evite căutarea argumentelor pentru a-şi justifica concluzia pe care o aveau deja sub forma prejudecăţii, sunt mai rari ca rinocerul alb. Sau poate că sunt mai mulţi, dar tac din gură de frică de a nu fi îmbrăcaţi fie în alb, fie în negru. Zebrele nu sunt foarte apreciate în perioada asta.

Şi acum, după introducerea asta foarte lungă, la un punct la care oricine se întreabă ce dracu vreau, am şi eu câteva întrebări pentru unii dintre cititorii mei:

  1. De ce societatea civilă susţine respingerea unor amendamente legislative care întăresc protecţia drepturilor fundamentale? Nu ar trebui să fie invers? Doar pentru că sunt propuse de un partid de rahat? Ăsta e argument prin care să respingem întărirea protecţiei drepturilor fiecăruia dintre noi? De când societatea civilă susţine aceeaşi poziţie cu serviciile secrete, când aceste două noţiuni ar trebui să fie incompatibile?
  2. De ce te-ai făcut judecător de penal dacă consideri că rolul tău nu este acela de a verifica acuzaţia, ci de confirma prin probaţiune acuzaţia? De ce dracu’ se resping 90% din cererile în probaţiune făcute de apărare? Ca nu cumva să rezulte probe care să contrazică rechizitoriul? De ce oare procurorul este mai credibil decât avocatul? Pentru că e coleg magistrat? De ce avem o singură sesizare la CJUE în materie penală? Ca nu cumva să ne spună ăia că nu facem bine? De ce, DUPĂ ce unul dintre voi ajunge inculpat, constată că asta  din care o făcut cu onor parte nu e justiţie?
  3. De ce te-ai făcut judecător dacă ai uitat că eşti ultima pavăză împotriva statului? De ce ai ai uitat că unicul tău rol este acela de a apăra drepturile şi libertăţile oamenilor pe care îi ai în faţă faţă de eventuale abuzuri ale autorităţilor statului?
  4. Despre protocolul devenit celebru, am mai multe întrebări punctuale:
    1. Procurorilor cărora li s-a adus la cunoştinţă că trebuie să raporteze la ofiţerul de legătură au dormit bine noaptea? I-a certat ofiţerul din când în când dacă au uitat să dea raportul? Şi-au luat nana la funduleţ când nu au folosit corespunzător informaţiile primite?
    2. După decizia CCR, procurorilor care au semnat în draci hărtii cum că SRI nu a transcris sau selectat convorbiri telefonice, ci doar au pus la dispoziţie un echipament tehnic, nu le-a fost ruşine să mintă chiar aşa pe faţă?
    3. Când procurorii au pus la cheltuieli judiciare cheltuielile SRI de aplicare a protocolului nu le-a fost un pic ruşine?
    4. Când au fost în echipă comună cu băiatu’ cu ochi albaştri au băut o cafea împreună? Au stabilit împreună cu ăla de la SRI pe care “îl facem” sau asta stabilea numai omul cu grade pe umăr? De ce o minţit că sesizarea e “din oficiu”, dacă nu era din oficiu? Sau prin oficiu se înţelegea de fapt “Oficiul”?
    5. Timp de atâţia ani, chiar niciunul nu aţi avut atâta curaj încât să ne spuneţi că SRI este organ de cercetare penală? Chiar niciunul dintre judecători nu a ştiut nimic despre asta? Nici măcar cei care au devenit judecători din procurori?
    6. Fraţilor, un om, unul singur, dacă există (şi există) dacă l-aţi trimis în temniţă pentru că ofiţerul v-a spus că trebuie executat, nimeni nu mai este sigur în ţara asta?
    7. Voi vă simţiţi siguri în această ţară, dragi magistraţi? Aveţi certitudinea că nu veţi păţi nimic dacă nu comiteţi nicio infracţiune? Aveţi certitudinea că nu puteţi fi “făcut”? Sau nu o aveţi, tocmai pentru ştiţi că se poate? De aia sunteţi 99% dintre voi atât de cuminţi şi nu spuneţi nimic? De frică? Pentru că nu cred că un om care şi-a luat examenul de magistratură nu ştie că tot ce înseamnă stat de drept, siguranţă şi certitudine s-a dus dracu’ atunci când justiţia funcţionează în secret, cu norme pe care nu le ştie decât o parte. Nici măcar nu mai contează dacă normele alea sunt legale ori ba (nu sunt) dar justiţie secretă pe acte secrete au făcut doar comuniştii în cei mai ticăloşi ani.
    8. Măcar acum, când a apărut public că nu protejaţi ordinea de drept aşa cum scrie în Constituţie, ci interesele unui serviciu secret dependent politic, vă e măcar un pic ruşine?
    9. Cum vă simţiţi când ştiţi că pe serverele SRI sunt conversaţiile telefonice a sute de mii de persoane, adunate în toţi anii ăştia pe mandatele cerute şi date de voi? Vă imaginaţi cum arată o clădire plină cu servere pe care este, la indigo, viaţa a sute de mii de oameni din ţara asta, probabil şi a voastră…
    10. Ăia măcar şi-au atins obiectivul. Prin mijloacele nelegale, dar au strâns informaţie cât pentru 10 servicii, că de aia sunt mai mulţi decât în juma’ de Europa la un loc. Voi, voi aţi fost complici şi pioni în acest joc. Asta nu o şterge nimeni. Singura întrebare este dacă, de frică, de ruşine, de justificarea propriei minimi, veţi mai accepta să o faceţi şi în continuare? Când vor începe să curgă acţiunile în justiţie (şi vor începe) ce veţi face? Veţi continua să fiţi complici sau vă veţi aduce aminte că rolul vostru este altul? Am mai scris-o odată acum ceva vreme: “Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire”. Aşa să vă ajute cel pus pe cruce după un proces aplaudat de public.

Elastic

În lipsă de teve, calculatoare, jocuri video etc., în griul anilor ’80 din România multilateral dezvoltată, săptămâni la rând m-am pierdut în universul din cărţile cu Winnetou. Nu cred că generaţia actuală le mai ştie, că nu este serial pe HBO cu ele. Oricum, eu şi jumate din copiii pe care îi ştiam ne jucam de-a indienii prin tufişurile din faţa blocurilor. Ne tăram pe genunchi, spionam trecătorii (Winnetou era maestrul absolut al târâtului, cititului de urme şi al camuflării) etc. Visul nostru de aur era să avem arc şi săgeţi, ca să fim indieni adevăraţi. Arcul se făcea dintr-o creangă de alun şi umblam cu orele să găsim alunii (era cea mai elastică creangă). Săgeţi ne ciopleam din totul felul de beţe, pe vremea aia, părinţii fiind prea puţin agitaţi că ne jucam cu cuţitele.

Problema majoră era însă coarda arcului. Soluţia premium era fir din ăla de la undiţă (nu ştiu cum se numeşte ştiinţific), dar nu se găsea deloc, iar pescarii care aveau de Dumnezeu ştie unde îl păstrau ca pe aur. Cealaltă soluţie era elasticul, dar nici din ăla nu se găsea deloc de cumpărat. De aceea, unii dintre noi, inclusiv eu, au apelat la ultima variantă posibilă: au scos elasticul de la chiloţi şi l-au pus pe arc. Fără ştirea părinţilor care ar fi explodat, pentru ca oricum nu prea aveau de unde să ne cumpere chiloţi, că nici din ăia nu se găseau.

Pe scurt, ajungeai într-o postură destul de complicată. Pe de o parte, aveai arc ceea ce îţi creştea respectul de sine şi al celorlalţi. Skill 50, Manitou level, altă viaţă, priviri invidioase de la băieţi, priviri galeşe de la fete, blesteme de la bâtrânii cărora le trăgeai o săgeată în spate (ei erau tot timpul “omul alb”). În egală măsură, erai cu chiloţii în vine non-stop. Nu se vedea, lumea vedea doar arcul tău frumos şi săgeţile care zbârnâiau din el, dar de fapt erai în curu’ gol. Tot ce aveai de făcut era să ai grijă ca lumea să se uite doar la arc, iar când simţeai că încep să curgă chiloţii să strângi tare, tare din buci ca să opreşti alunecarea fină în jos.

Nicio legătură cu bilanţul de ieri, sunt doar amintiri din copilărie.

Jur!

Citesc cu ochii scoşi din orbite o ştire de ieri: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-22127255-generalul-sri-dumitru-dumbrava-confirmat-comisia-sri-cunoaste-colaborat-procurorul-lancranjan-dar-neaga-ajutat-cariera.htm. Cică dl. general SRI a fost frecvent pe la parchete şi la instanţe să dea sfaturi juridice procurorilor şi judecătorilor implicaţi în dosare în care SRI interes. 24 de ore mai târziu, domn general e încă în funcţie, numele procurorilor şi al judecătorilor care au avut nevoie de consiliere din partea sa nu este cunoscut, iar CSM-ul, Danileţ şi Moise Guran încă luptă cu legile justiţiei. Pentru mine e cam târziu, dar jur că o să fac orice posibil ca ai mei copii să trăiască într-o ţară în care la 24 de ore de la o asemenea declaraţie dl. general ar fi în arest preventiv, procurorii şi judecătorii consiliaţi ar fi măcar suspendaţi din funcţie, iar ONG-urile ar protesta în stradă împotriva serviciilor secrete şi nu în favoarea lor. Ce dracu’ de ţară e asta? Ştiu că suntem o naţie predestinată manipulării grosolane, că aşa o ducem de cel puţin 80 de ani, dar cum rahat să te numeşti “România curată” şi să accepţi asta?

Mai zice dl. general că el lupta împotriva judecătorilor sau al experţilor care stabileau altceva decât era în probele dosarului. Ceeeeeeeeee? SRI citeşte probele unui dosar, stabileşte care este soluţia corectă şi, dacă judecătorul dă altă soluţie, mută câmpul tactic la el în birou???????????? Din câte discuţii am avut cu judecători care au activat înainte de ’89, Securitatea nu avea atâta tupeu. Ăia aveau o limită.

Astăzi, îl văd live pe unul de la PNL (pentru cine nu îşi mai aminteşte L vine de la Liberal) spunând în Parlament că preşedintele trebuie să poată refuza numirea în funcţii din zona justiţiei pe baza informaţiilor de la serviciile secrete. Adică, dacă este propus cineva Preşedinte la ICCJ sau boss de boss la DIICOT, preşedintele să îi poată refuza numirea pentru că băieţii cu ochi albaştri îi şoptesc că nu e de-“al nostru”.

Vroiam să scriu mai multe, aveam nişte dume bune în minte etc., dar mă opresc. Mi-e atât de scârbă nu de ceea ce fac ăia de la SRI, ci de tăcerea asurzitoare dinspre CSM-ul care apără abitir independenţa sistemului imediat ce spune orice fraier că un judecător îi un bou, de tăcerea judecătorilor care au învăţat drept de la dl. general, de tăcerea procurorilor care au învăţat drept de la servicii, de tăcerea judecătorilor cărora li s-a arătat care este “soluţia fondată pe probe” într-o dosar. Chiar nu este unul să spună ce şi cum s-a întâmplat?

“Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”. Mai ţineţi minte când aţi jurat asta? Să vă fie ruşine tuturor…

 

PS. Evident, UNBR nu are nimic de zis. Nu ne interesează, noi să fim sănătoşi!

Ochiu’ lu’ dracu’

Cred UNBR-ul trebuia şi trebuie să se agite cu rezolvarea unor probleme reale ale avocaţilor din mândra-i subordine. Dau primele cinci exemple care îmi vin în minte, dar sunt minim 50:

– prostia cu TVA-ul defalcat care o să ne gâtuie pe ăia dintre noi (puţini) care am făcut greşeala să dăm facturi clienţilor. Toată lumea afacerilor urlă pe tema asta, cu excepţia UNBR şi a celor câteva zeci de avocaţi din Parlament, care nu sunt interesaţi de subiect.

– propunerile de modificare a legilor de organizare judiciară, asupra cărora UNBR normal că nu are nicio părere. Nu ne privesc pe noi, aşa-i?

– chestii de zi cu zi, de genul că la multe dintre parchete avocaţilor li se iau telefoanele la intrare deşi nimeni nu ştie exact de ce şi pentru ce.

– chestii de mileniul trei care a început acum 16 ani, gen să putem plăti cotizaţiile cu cardul online. Până şi statul român prin trezorerie îţi permite asta şi e greu să fii mai urma decât statul român. UNBR a reuşit, noi şi primul ministru ce mai umblăm cu sacoşa de bani

– incapacitatea funciară de a face ca asistenţa juridică din oficiu să nu fie altceva decât o formă de “să mânâncă şi gura mea o pâine”.

 

În schimb, UNBR ne-a lovit cu o hotărâre despre onorariile minime pe care trebuie să le cerem de la clienţi. Firma noastră va trimite şi un punct de vedere către barou, ca să ne facem datoria obştească, dar sunt câteva idei pe care aş vrea să le prezint public.

În primul rând, am aşteptat vreo 3 săptămâni de când a apărut mizeria asta ca să aflu ce argumente au existat pentru adoptarea ei. M-am gândit că poate îs eu mai prost şi nu le văd şi aştept să mă lumineze UNBR şi cei care au votat drăcia asta care ar fi argumentele în favoarea ei. Încă aştept. Până le primesc, eu cred că:

1. Nu ştim încă dacă aplicarea acelor onorarii şi toată procedura cu decanul care să ne aprobe reduceri este o recomandare sau este obligatorie. Ne plângem că Parlamentul nu e în stare să dea legi clare, facem gargară pe tema asta în instanţă, dar noi ca profesie nu ştim să dăm o hotărâre clară. Eu nu înţeleg dacă e recomandare sau e obligatorie. Dacă e recomandare, nu mai îmi bat capul. Dacă e obligatorie, trecem la punctele de mai jos. Dar ar trebui onor UNBR să ne spună cum e.

2. Avocatura e profesie liberală. Liberală. Asta include libertatea de a negocia onorariile după cum doresc eu şi clientul meu, în limitele pe care ni le lasă legea avocaturii şi legea civilă. Dacă UNBR îmi negociază contractele, îi invit să facă şi munca.

3. Boss, avem aviz de la Consiliul Concurenţei pe drăcia asta? Că altfel e un pic ilegală toată treaba şi nu aş vrea vreo amendă pe cifra de afaceri a UNBR că tot eu o să o achit şi pe aia prin contribuţii. Din onorariile pe care mi le negociez singur, că îs băiat mare.

4. Cum puteţi să stabiliţi nişte onorarii minime, aceleaşi pentru piaţa din Zimnicea şi cea din Cluj, pentru cea din Huedin şi cea din Bucureşti, pentru cea din Darabani (da, există Judecătorie acolo) şi cea din Timişoara? Nu are rost să insist.

5. De unde sunteţi siguri că orice avocat, inclusiv ăla semianalfabet merită banii ăia, destul de mulţi pentru unele activităţi? Cred că nici măcar şmecherii ăia cu 400 euro pe oră nu cer 120 de lei pentru declararea unei căi de atac. Declararea, nu redactarea, nu motivarea, nu nimic. Cred că până şi ăia, dacă pierd un proces, declară calea de atac pe gratis, nu?

6. Pentru avocaţii din oficiu de ce nu aţi negociat cu Ministerul aceleaşi onorarii? Sau ăia care fac oficii nu trebuie să obţine cică “recunoaşterea muncii lor”?

7. Voi chiar nu realizaţi că noi avem şi o obligaţie socială? Chiar nu mai avem voie să facem muncă pro bono?

8. Care a votat astea şi nu a făcut niciodată ceva pe gratis pentru familie, prieteni etc. să ridice mâna. Să îl cunoaştem şi noi pe cel care i-a cerut 2.000 lei lui sora-sa ca să o divorţeze sau i-a cerut câteva mii de lei lu’ maică-sa ca să ceară terenul ăla de la ţară…

9. Cum adică sunt obligat să îmi urmăresc silit clienţii pentru onorarii neachitate? Dacă ştiu că ăla nu are nimic pe numele lui sau e în insolvenţă ce drac’ să urmăresc? Şi chiar şi altfel, de când poate fi obligatorie urmărirea silită? Nici măcar ANAF-ul nu a reuşit să ajungă la asemenea idei, ceea ce ridică nişte semne de întrebare.

10. Modul de stabilire a onorariilor e ridicol pe alocuri şi imposibil de pus în practică. Câteva exemple simple, ca să priceapă toată lumea, că dacă ajungem la alea complicate ne-am spart:

  • cică e minim 120 de lei să declar o contestaţie. Să zicem că suntem la arestare şi judecătorul pronunţă în sală admiterea propunerii. Eu am contract cu omul pentru faza de urmărire penală pentru X lei. Cum fac când mă întreabă grefiera dacă declar contestaţie? Mă întorc la fraier şi îl întreb: Ai, boss, 250 lei la tine (că nu am faţă de avocat de minim….)?
  • e minim parcă 120 de lei participarea la orice act de urmărire penală. Eu am contract pe onorariu global cu clientul pe faza de urmărire, mă sună procurorul să îmi spună că audiază martori, cum fac? Îl sun pe client să îi spun că dacă sunt cumva 3 martori, tre’ sa mai scoată ceva caşcaval sau cum fac? Ţin evidenţa şi când ajung la un număr de martori îl execut pe fraier? Mai am voie să am onorarii globale?
  • dacă după ce fac întâmpinarea pe vreo minim 500 de lei, îmi amintesc că îs prost şi nu mi-am dat seama că era o excepţie. Dacă o invoc oral în sală, tre’ să îi mai cer bani la client, că aşa scrie în mercurial… Dacă ridică cealaltă parte o excepţie, ca să pun concluzii, trebuie să mai cer bani. Cum fac? Îi spun judecătorului că al meu nu o vrut să mai plătească ceva cash şi deci eu nu pun concluzii?
  • pe faza de judecată cică e minim 340 lei (parcă) pe fiecare termen. Deci, dacă eu cer amânarea că nu mă pot prezenta trebuie să îi cer la fraier 340 lei ca să nu mă duc la procesul lui. Genial, nu? Plus că am vreo câteva dosare, în care o să invit UNBR să numere termenele de judecată, că eu am pierdut şirul.

Mai sunt multe din astea. Până la urma cred că ideea e simplă în spatele acestei prostii: UNBR va cere contribuţii la valoarea asta minimă. Vor fi mulţi avocaţi care vor face simulaţii inverse adică vor trece mai mult în contracte decât s-au înţeles cu clienţii, pentru că mai ales cei la începutul carierei sau cei din zonele foarte sărace ori cei care fac chestii pro bono nu vor putea cere acele minime. Vor trece însă în contracte minimele, ca să scape de sancţiunile disciplinare şi vor plăti contribuţii la acele minime, spre satisfacţia enormă a UNBR şi CAA care vor putea să mai cumpere ceva nămol cu care să acopere rahatul pe care l-au făcut.

Eu, CSM-ul meu, de la paţuşopt, luptă şi dă-i, şi dă-i şi luptă…

Acum câteva zile, CSM-ul şi ICCJ-ul au ajuns la concluzia că dacă oricum toată lumea e la mare, e momentul perfect să o comită. Prin preşedinţii celor două extrem de onorate instituţii, acestea au semnat o declaraţie comună prin care îşi exprimă dorinţa de “a intensifica lupta anticorupţie”, urmând să participe la acest efort cu “fermitate”. Găsiţi pe net comunicatul, mi-e ruşine să pun un link la aşa ceva. Judecătorii de bun simţ au reacţionat la mizeria asta, care îi face din garanţii drepturilor noastre fundamentale în nişte ninja ce luptă împreună cu zorro din DNA, DGA, SRI, SIPI, DIPI, SIPA şi alte acronime ale luptei anticorupţie. Ca de obicei, UNBR tace asurzitor, preferând băile de nămol de la Techirghiol şi dovedind odată în plus că şi-a ratat orice menire socială. Atunci când societate civilă, care se opune oricăror abuzuri ale puterii, este formată din câteva zeci de judecători normali la cap, în timp ce corpul avocaţilor se uită în altă parte, este semnul că am părăsit demult buza prăpastiei.

Găsiţi pe net poziţiile mai sus menţionate şi care cuprind cam tot ce aş fi spus şi eu într-un registru serios şi academic. Pe lângă ce au scris asociaţiile de judecători sau judecători individuali, mai am câteva întrebări. Probabil retorice, dar poate CSM-ul ne răspunde şi la ele. Judecătorilor le-o răspuns că semnarea declaraţiei le-a fost cerută de Ministrul Justiţiei (ăla ceva mai vechi) şi ei s-or executat, că aşa e frumos. Ca să nu o mai lungesc, iată întrebările punctuale către CSM şi ICCJ:

1. În lupta asta la care vor să participe şi ei, cine sunt generalii, cine sunt coloneii şi cine sunt sergenţii? Dacă tot mergem la război, tre’ să fim organizaţi şi ar fi bine să ştim cine sunt ofiţerii care ne conduc la răzbel.

2. Când declanşăm alte fronturi de luptă “fermă” şi “intensă”? De exemplu, lupta împotrivă motivării hotărârilor la luni de zile de la pronunţare în cadrul ICCJ. Sau, de exemplu, lupta pentru punerea în aplicare a tuturor părţilor codului de procedură civilă adoptat acum 7 ani. Sau, de exemplu, lupta pentru informatizarea dosarelor, a comunicărilor etc. că suntem în secolul 21, iar ieri un grefier de la CAB îmi spunea că nu are temei legal să îmi trimită o adresă pe mail. Sau, sau, sau, sau. Sau, ca sa termin, LUPTA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE PERSOANELOR. Pe asta când o pornim?

3. Când vom ajunge să avem o jurispudenţă mai apropiată de cea din Belgia decât de cea din Rusia?

4. Când o să ne pese şi de altceva decât de salvarea carierei unor persoane şi o să realizăm că din sistemul judiciar fac parte şi o mulţime de incompetenţi notorii? Înţeleg că luptăm împotriva celor care sunt corupţi, e frumos. Împotriva incompetenţilor şi nesimţiţilor, când ne apucăm de lupta?

4. Când dracu’ o să ajungem să avem un sistem judiciar care să fie chiar independent?

PS. Am ajuns să regret CSM-ul lui Lupaşcu şi ICCJ-ul lui Popa. Trist, foarte trist.

Bunicuţo, de ce ai urechile atât de mari?

Acum vreun an şi ceva citeam una dintre puţinele hotărâri remarcabile ale CEDO din ultima vreme, pronunţată în cauza Iordachi c. Moldova (textul este disponibil în limba română la http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112676). Pentru cine nu are chef să citească prea mult, fac eu un rezumat. Curtea a fost chemată să se pronunţe asupra compatibilităţii între procedura internă de ascultare a telefoanelor şi Convenţia europeană a drepturilor omului. Curtea a constatat că, aşa la prima vedere, legislaţia Moldovei cuprindea suficient de multe garanţii contra arbitrariului. Trecând însă mai departe, Curtea a constatat că afară-i vopsit gardu’ şi-năuntru-i leopardu’. Subliniind numărul uriaş de cereri de interceptare a telefoanelor formulate vreme de vreo trei ani, dar mai ales faptul că peste 97% din acestea au fost admise, Curtea a constatat că sistemul de protecţie a dreptului la viaţă privată şi la inviolabilitatea corespondenţei a eşuat, în ciuda unor prevederi legale care la prima vedere par să fie suficiente. În fapt, instanţa europeană a constatat că judecătorii interni au admis aproape automat orice solicitare a parchetelor, ceea ce indică, în realitate, lipsa oricărei garanţii contra arbitrariului.

După ce am citit acea hotărâre, am devenit curios. Ceva din modul în care se desfăşoară procesele penale, în care orice cerere a procurorului este admisă, iar cererile apărării sunt temeinic analizate, îmi spunea în urechea interioară că nu stăm mai bine ca moldovenii. Oricum, m-am decis să verific aplecarea judecătorului român spre protejarea drepturilor noastre fundamentale şi am trimis câte o solicitare către toate instanţele din ţară, pentru a mi se comunica în temeiul legii privind informaţiile de interes public numărul solicitărilor de autorizare a interceptărilor telefoanelor în perioada 2010 – septembrie 2015, numărul celor admise şi numărul celor respinse.

O fost greu… ICCJ nu a răspuns iniţial pe motiv că trebuie să îmi justific interesul. La a doua încercare o răspuns. Unele instanţe m-au minţit în faţă că cică nu au astfel de date. După plângerile administrative, unele şi-au amintit că le au şi le-au trimis. Altele nu. Alte instanţe mi-au spus că nu sunt informaţii de interes public sau că nu pot să îmi dea datele pentru că demască identitatea părţilor. Cel mai celebru nume de pe listă, onor Tribunalul Cluj. O să le dau în judecată pe toate care nu or răspuns niciodată sau pe cele care refuză să dea datele. CSM-ul mi-o răspuns foarte operativ şi mi-a furnizat date care nu au cum să fie corecte. Le-am răspuns că mă mint, din culpă sau cu intenţie, şi nu am mai primit nimic după aia.

Pe scurt, încă nu am toate datele, dar am mare parte din ele. Am datele de la 173 de judecătorii din cele 176 existente, datele de 40 de tribunale din cele 42 existente, datele de la toate cele 15 curţi de apel, de la toate instanţele militare şi de la ICCJ. Suficient pentru concluzii. Şi pentru a-i acuza de lipsă de tranparenţă pe cei de la cele 5 instanţe care refuză să dea datele.

Şi acum, să vedem de ce bunicuţa are urechile atât de lungi:

  • În total s-a cerut autorizarea interceptării telefoanelor de 109,946 ori în cei aproape 5 ani care au făcut obiect al solicitării. Din ele, au fost admise 102,729 cereri. Pentru cine nu ştie pe o cerere, de regulă, figurează mai multe persoane, rar se întâmplă să fie doar unul singur vizat de o cerere. Estimez că, în medie, e vorba de minim 3 persoane pe cerere, ceea ce înseamnă că în aştia 4 ani şi ceva bunicuţa a ascultat, cu acte în regulă, vreo 300.000 de oameni. Naţie de infractori, ce să faci…
  • ICCJ a admis 4522 cereri din 4523 şi a respins doar una. Una. Probabil că cel vizat o fi fost mort, atfel nu îmi explic. Net peste moldoveni, care erau cu procentele pe la 97% la curtea lor supremă. Noi, la 99,98%. Not bad, măcar i-am spart pe ăştia de peste Prut! Precizez că solicitarea mea nu a vizat interceptările pe legea siguranţei naţionale.
  • Avem 6 curţi de apel care le-au admis pe toate, bifând un neverosimil 100%. Curţile de Apel din Cluj, Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Oradea şi Piteşti. Bravo! Aş spune la mai mare, dar nu se poate…
  • În total sunt 61 de instanţe care au admis tot. Recordul e la Tribunalul Galaţi, care din aproape 3000 de cereri nu a găsit niciuna în neregulă. Am un feeling că după ce câştig la instanţă, o să le ia faţa ăstora cei de la Tribunalul Cluj, că îndârjirea cu care refuză publicarea datelor poate fi justificată numai de ruşine.
  • Singurele instanţe unde se pare că judecătorii chiar examinează astfel de cereri şi le admit numai pe cele care or fi ok sunt instanţele militare (bravo, chiar nu mă aşteptam), Judecătoria Piteşti, Judecătoria sector 5, Curtea de Apel Galaţi pentru a le enumera pe ele care au un număr semnificativ de cereri. Un caz special este cel al Tribunalului Suceava care a respins 39% din cererile formulate, dar are totuşi un număr uriaş de cereri admise, peste 5700.
  • Pe mine m-a şocat şi numărul fantastic de mare de cereri care se adresează Judecătoriilor. Ţinând cont de competenţa acestor instanţe, mă tot întreb pentru ce Dzeu de fapte s-o cerut interceptarea de 2200 de ori la Judecătoria Constanţa sau de 1500 ori la Judecătoria Ploieşti. Dă-o, frate, dracu’ dacă cerem şi primim interceptări pentru furt sau înşelăciune… Ca să dau alt exemplu, mă tot întreb pe cine o fi ascultat procurorii de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Săveni în 259 de dosare? Pe cine? Există 250 de dosare la acel parchet? Mă tot întreb… Oricum, jumate minim din cititori or intrat pe google să vadă unde e Săveniul.

Mai sunt concluzii, dar fiecare le trage pentru el. Eu încep să gândesc din ce în ce mai abitir la Canada, Australia sau, de ce nu, Congo.

PS. Datele pe care le-am primit sunt disponibile la www.raduchirita.ro/interceptari.pdf

 

Poveşti cu graţieri şi abuzuri

Trăim o epocă ciudată. Explozia Internetului a schimbat lumea. În bine şi în rău, dracu’ ştie dacă mai mult bine sau mai mult rău. Din punctul meu de vedere, un lucru e cert: Internetul şi explozia comunicării au creat, între altele, raiul băieţilor care trăiesc din manipulare. Dacă prin mijloace clasice era al dracu’ de greu să manipulezi mulţimi importante de oameni, netul şi presa modernă (aia clasică a decedat din cauza netului) a făcut-o extrem de uşoară. Oamenii au astăzi tendinţa naturală de a nu citi decât chestiile cu care sunt de acord dinainte de a le citi, nu se uită decât la cei cu cate sunt, din start, de acord etc. Targetarea publicului ţinţă e atât de facilă încât manipularea s-a transformat dintr-o chestie subtilă într-una “pe faţă”. Nici măcar nu e nevoie să minţi, adevărul e atât de gri zilele astea, că e suficient să îl prezinţi incomplet unor oameni care vor, din start, să vadă numai alb sau negru.

Hai să luăm vânzoleli ultimelor perioade pe post de exemplu:

Graţierea şi modificarea codurilor prin ordonanţe de urgenţă. Jurişti de renume mondial, de la Danileţ până la înfierbântaţii de la Curtea de Apel Constanţa susţin că nu se poate constituţional asta, pentru că o graţiere se dă numai prin lege organică. Ba se poate! Domeniile în care nu pot să intervină ordonanţele de urgenţă sunt scrise în Constituţie, iar Curtea Constituţională a clarificat de mult (prost, din punctul meu de vedere) ce se poate reglementa prin ordonanţe şi ce nu. Că nu e legitim, e adevărat. Dar e valabil pentru 99% din OUG-urile date în neştire de toate guvernele. E cel puţin bizar faptul că acum prostestăm că cică nu schimbăm legile justiţiei prin ordonanţe de urgenţă (foarte corectă afirmaţia, de altfel) dar nimeni nu a zis nici mâc când acum un an Guvernul a schimbat prin ordonanţă de urgenţă vreo 70 de articole din codul de procedură penală. Fără aviz de la CSM, fără dezbatere publică, de la cel mai european guvern din istoria României. Am aflat de acea ordonanţă de urgenţă în sala de judecată, judecându-mă pe unul dintre articolele modificate. Cel mai ironic în toată lupta asta între “penali” şi “instituţiile anti-corupţie” este că şi DNA-ul a fost înfiinţat tot prin ordonanţă de urgenţă. Şi încă nu protestează nimeni pe tema asta. Iar acea ordonanţă de urgenţă a fost aprobată în Camera Deputaţilor cu mai puţine voturi decât era nevoie pentru o lege organică…

Pe scurt, e adevărat că nu e firesc să modifici coduri prin ordonanţe de urgenţă. E la fel de adevărat că nu e firesc să protestezi pentru asta numai când instituţii înfiinţate prin ordonanţă de urgenţă cer asta.

Graţierea în sine este o instituţie perfect legitimă. E adevărat că, în urma graţierii, unii ies din puşcărie, iar alţii nu mai merg. Dar, pentru numele lui Sauron, dacă asta este un dezastru pentru omenire, de ce dracu mai avem această instituţie? De ce s-au mai dat graţieri (ultima acum vreo 10 ani parcă) şi nu o fost atâta scandal? E de discutat textul ordonanţei/proiectului de lege sau ce dracu o fi. Acel articol 2 este stupid din punct de vedere juridic şi extrem neclar în ceea ce priveşte aplicarea sa (nu scrie când trebuie să ai 60 sau copii: la data comiterii faptei, la data condamnării, la data aplicării graţierii etc.). Lista de infracţiuni excluse de la graţiere e discutabilă, dar nu ştiu de unde ideea că vine Apocalipsa peste noi. Cine citeşte până la capăt lista aia constată că, prin referire la art. 5 din Legea 78, toate faptele de corupţie sau asimilate sunt excluse.

Nu cred că această graţiere poate rezolva problema enormă a suprapopulării puşcăriilor. O poate diminua, dar nu cred că o poate rezolva. În egală măsură însă, nici alte afirmaţii publice nu sunt reale, ci sunt făcute cu scopul de a manipula. Tocmai citesc o ştire că ceva deşteaptă de la un ONG spune că graţierea ar închide dosarele revoluţiei şi ale mineriadei. Era să îmi pice ochii din orbite. Dooooaaaaamnăăăăă, cred că nici la Spiru nu te putea învăţa aşa ceva! Preşedintele, repet Preşedintele, plus Preşedintele Senatului, repet al Senatului, primii doi oameni în statul ăsta cretin pe care îl avem vorbesc despre amenda pe care ne-o dă/nu ne-o dă CEDO. Nu te aştepţi ca băieţii ăştia să ştie ce face CEDO, dar te aştepţi ca ai lor consilieri să ştie. CEDO nu dă amenzi. Eventual, îţi spune că tu, ca şi stat, te-ai pişat pe propria constituţie atunci când ai ignorat nişte drepturi fundamentale ale unor oameni. Şi, eventual, te obligă să le dai nişte bani acelor oameni ca despăgubiri pentru că ţi-ai bătut joc de ei. Dar nu dă amenzi. Sau poate am lipsit eu în ultimii ani de pe planeta asta.

Alţii or făcut lista celor care scapă. Nume, unu’ şi unu’, suficiente cât să agite masa din ce în mai mare de IYI (intellectual yet idiot) funcţionali pe care îi putem manipula. De unde Avraaam ştiţi asta? Că acele procese sunt pe rol, se pot pronunţa tot felul de pedepse, se pot schimba încadrări juridice etc. La mine în birou am făcut o analiză să vedem ce se întâmplă dacă intră graţierea aia în vigoare. O să iasă din închidoare 2 foşti clienţi: unul condamnat pentru ucidere din culpă (accident de circulaţie), iar altul condamnat pentru transferul unor date de carduri. Atât. Pe dosarele aflate pe rol, habar nu am şi e imposibil de anticipat. Eventual, am un client în apel unde doar eu am făcut apel, omul are sub 5 ani şi nu se mai poate mări, dar ăla cred că va fi achitat. Oricum, e cu suspendare, deci graţierea nu tare îl interesează. De unde Dzeu or ajuns unii la concluzia că scapă Udrea, de exemplu, să mor dacă ştiu. Că ar putea să o ajute graţierea e adevărat, dar până acolo drumul e lung.

Pe scurt, eu cred că, dacă eliminăm art. 2 din ordonanţă şi mai revizuim un pic lista de fapte exceptate, ar fi lege bună. Mai ales dacă ar fi adoptată de Parlament, nu de Guvern.

Abuzul în serviciu. A doua iritare maximă a societăţii oarecum civile este modificarea conţinutului de la infracţiunea de abuz în serviciu. Ca să fiu sincer, eu aş abroga acel text. Cu totul, nu cu 200.000 lei sau orice alte sume. Încerc să explic.

Înainte de asta, pentru urechile fine i-auzi una de la Comisia de la Veneţia (n-am chef să explic ce e asta, dar există google.): “Comisia susține că asemenea prevederi penale generale sunt foarte problematice, atât cu privire la cerințele calitative ale articolului 7 al CEDO, cât și la alte cerințe fundamentale conform principiului suveranității legislative, precum previzibilitatea și acuratețea juridică și susține, de asemenea, că acestea sunt în mod special vulnerabile la manevre politice abuzive (conform Liivik v. Estonia, 25 iunie 2009) […] 102. Pe această bază, Comisia de la Veneția considera prevederile penale naționale cu privire la abuzul în serviciu, excesul de autoritate și expresii similare trebuie interpretate în sens îngust și aplicate cu un prag înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi spre exemplu: infracțiuni grave împotriva proceselor democratice naționale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparțialității administrației publice, șamd.

Ce i-o fi apucat pe băieţii ăia de la Strasbourg să spună o astfel de inepţie? Şi de ce dracu’ statele care susţin “lupta anti-corupţie” precum SUA, Olanda, Franţa sau Germania nu or incriminat drăcovenia asta de infracţiune, dacă asta este sursa binelui în lume. Răspunsul e simplu: pentru că incriminarea e atât de largă încât nu există funcţionar care să nu fi comis fapta asta. Textul spune că merge la pârnaie orice funcţionar (public sau privat) care o încălcat o lege în exercitarea atribuţiilor sale şi o provocat o pagubă cuiva. Orice poliţist care o făcut un proces verbal de contravenţie anulat ulterior în instanţă pentru că e nelegal merge la puşcărie. Orice procuror care o redactat sau avizat un rechizitoriu anulat în instanţă merge la puşcărie. Orice judecător care pronunţă o soluţie casată de instanţa superioară merge la puşcărie. Orice casier de la butic care nu îţi dă 5 bani rest merge la puşcărie. Orice şef de instituţie care semnează vreun act pe care îl pun sub nas departamentele de sub el, iar actul e anulat ulterior în instanţă ca fiind nelegal merge la puşcărie. Etc. Aaaa, nu e normal să fie aşa? Fix de aia o zis Comisia de la Veneţia ce o spus, tocmai de aia învăţătorii noştrii mai din Vest nu au aşa ceva prin legi. Sigur că nici la noi nu merg la pârnaie toţi funcţionarii. Dar legea asta permite organelor să aleagă pe cine vor, că sigur ceva îi găsesc. Aşa cum mi-a spus un procuror: “o să luăm toate dosarele la care a lucrat dl. X până găsim ceva unde a făcut vreun act ilegal“. Sau cum a spus un procuror de şedinţă atunci când am spus că am hotărâri judecătoreşti care spun că un act a fost legal: “Ministerul Public are o altă opinie“. Pe scurt, vreţi Kafka? Infracţiunea de abuz în serviciu este o subiect permanent.

Sigur, voci autorizate, mari jurişti ai acestei ţări până să descopere că sunt doar nişte jurnalişti cu ochi albaştri, susţin altceva. Că scapă Dragnea, că scapă Udrea sau alte persoane pe care nu le adoră nimeni. De data asta, s-ar putea să fie adevărat. Dar, oricum o luăm şi o punem, textul ăla de la abuzul în serviciu este o imbecilitate. Cu sau fără ăia 200.000 lei, cu sau fără decizia CCR. Iar apropos de isteria declanşată prin aceleaşi butoane, vă mai amintiţi:

  • cum urla aceeaşi societate civilă despre pericolul pentru lupta anticorupţie atunci când CCR a spus că nu e firesc ca SRI, SIPI, DIPI şi alţi I să ne asculte telefonul? Se spunea că scapă nu ştiu câţi, erau liste prin presă, Moise Guran era cu ochii ieşiţi din orbite, iar Mândruţă plângea amar la radio. Or trecut aproape 2 ani. Câţi or scăpat?
  • cum urla aceeaşi societate civilă despre pericolul pentru lupta anticorupţie atunci când CCR a modificat oarecum textul de la abuz în serviciu? Se spunea că scapă nu ştiu câţi, erau liste prin presă, Moise Guran era cu ochii ieşiţi din orbite, iar Mândruţă plângea amar la radio. O trecut vreun an. Îmi spune cineva numele unuia achitat?

PS. Vă mai amintiţi de M10? :)) Care lupta masiv cu corupţia, condus de un fost procuror care aresta studenţi în perioada mineriadei… Care sprijinea statul de drept negociind politic funţiile înalte din parchet… Care se dădea mare că o înfiinţat DNA-ul, când, de fapt, surpriză, DNA-ul a fost înfiinţat de Adrian Năstase, un simbol al luptei anti-corupţie. Ce mai face M10, chiar?

PS. Textul meu nu are concluzie. Are doar nişte constatări şi un îndemn: nu vă mai lăsaţi tâmpiţi atât de uşor. Nici de Antena 3 şi nici de hotnews. Mulţi dintre cei care s-au separat în loc să se unească sunt la fel: oameni cinstiţi, educaţi, care vor să fie bine. Pentru asta trebuie să folosim propriul creier. Să folosim informaţia, nu senzaţia. Şi să verificăm dracu’ acea informaţie. De la unii care se pricep la domeniul respectiv. Nu de la cei care se pricep la toate, pentru că atunci când nu ştii nimic poţi să faci orice.