Ochiu’ lu’ dracu’

Cred UNBR-ul trebuia şi trebuie să se agite cu rezolvarea unor probleme reale ale avocaţilor din mândra-i subordine. Dau primele cinci exemple care îmi vin în minte, dar sunt minim 50:

– prostia cu TVA-ul defalcat care o să ne gâtuie pe ăia dintre noi (puţini) care am făcut greşeala să dăm facturi clienţilor. Toată lumea afacerilor urlă pe tema asta, cu excepţia UNBR şi a celor câteva zeci de avocaţi din Parlament, care nu sunt interesaţi de subiect.

– propunerile de modificare a legilor de organizare judiciară, asupra cărora UNBR normal că nu are nicio părere. Nu ne privesc pe noi, aşa-i?

– chestii de zi cu zi, de genul că la multe dintre parchete avocaţilor li se iau telefoanele la intrare deşi nimeni nu ştie exact de ce şi pentru ce.

– chestii de mileniul trei care a început acum 16 ani, gen să putem plăti cotizaţiile cu cardul online. Până şi statul român prin trezorerie îţi permite asta şi e greu să fii mai urma decât statul român. UNBR a reuşit, noi şi primul ministru ce mai umblăm cu sacoşa de bani

– incapacitatea funciară de a face ca asistenţa juridică din oficiu să nu fie altceva decât o formă de “să mânâncă şi gura mea o pâine”.

 

În schimb, UNBR ne-a lovit cu o hotărâre despre onorariile minime pe care trebuie să le cerem de la clienţi. Firma noastră va trimite şi un punct de vedere către barou, ca să ne facem datoria obştească, dar sunt câteva idei pe care aş vrea să le prezint public.

În primul rând, am aşteptat vreo 3 săptămâni de când a apărut mizeria asta ca să aflu ce argumente au existat pentru adoptarea ei. M-am gândit că poate îs eu mai prost şi nu le văd şi aştept să mă lumineze UNBR şi cei care au votat drăcia asta care ar fi argumentele în favoarea ei. Încă aştept. Până le primesc, eu cred că:

1. Nu ştim încă dacă aplicarea acelor onorarii şi toată procedura cu decanul care să ne aprobe reduceri este o recomandare sau este obligatorie. Ne plângem că Parlamentul nu e în stare să dea legi clare, facem gargară pe tema asta în instanţă, dar noi ca profesie nu ştim să dăm o hotărâre clară. Eu nu înţeleg dacă e recomandare sau e obligatorie. Dacă e recomandare, nu mai îmi bat capul. Dacă e obligatorie, trecem la punctele de mai jos. Dar ar trebui onor UNBR să ne spună cum e.

2. Avocatura e profesie liberală. Liberală. Asta include libertatea de a negocia onorariile după cum doresc eu şi clientul meu, în limitele pe care ni le lasă legea avocaturii şi legea civilă. Dacă UNBR îmi negociază contractele, îi invit să facă şi munca.

3. Boss, avem aviz de la Consiliul Concurenţei pe drăcia asta? Că altfel e un pic ilegală toată treaba şi nu aş vrea vreo amendă pe cifra de afaceri a UNBR că tot eu o să o achit şi pe aia prin contribuţii. Din onorariile pe care mi le negociez singur, că îs băiat mare.

4. Cum puteţi să stabiliţi nişte onorarii minime, aceleaşi pentru piaţa din Zimnicea şi cea din Cluj, pentru cea din Huedin şi cea din Bucureşti, pentru cea din Darabani (da, există Judecătorie acolo) şi cea din Timişoara? Nu are rost să insist.

5. De unde sunteţi siguri că orice avocat, inclusiv ăla semianalfabet merită banii ăia, destul de mulţi pentru unele activităţi? Cred că nici măcar şmecherii ăia cu 400 euro pe oră nu cer 120 de lei pentru declararea unei căi de atac. Declararea, nu redactarea, nu motivarea, nu nimic. Cred că până şi ăia, dacă pierd un proces, declară calea de atac pe gratis, nu?

6. Pentru avocaţii din oficiu de ce nu aţi negociat cu Ministerul aceleaşi onorarii? Sau ăia care fac oficii nu trebuie să obţine cică “recunoaşterea muncii lor”?

7. Voi chiar nu realizaţi că noi avem şi o obligaţie socială? Chiar nu mai avem voie să facem muncă pro bono?

8. Care a votat astea şi nu a făcut niciodată ceva pe gratis pentru familie, prieteni etc. să ridice mâna. Să îl cunoaştem şi noi pe cel care i-a cerut 2.000 lei lui sora-sa ca să o divorţeze sau i-a cerut câteva mii de lei lu’ maică-sa ca să ceară terenul ăla de la ţară…

9. Cum adică sunt obligat să îmi urmăresc silit clienţii pentru onorarii neachitate? Dacă ştiu că ăla nu are nimic pe numele lui sau e în insolvenţă ce drac’ să urmăresc? Şi chiar şi altfel, de când poate fi obligatorie urmărirea silită? Nici măcar ANAF-ul nu a reuşit să ajungă la asemenea idei, ceea ce ridică nişte semne de întrebare.

10. Modul de stabilire a onorariilor e ridicol pe alocuri şi imposibil de pus în practică. Câteva exemple simple, ca să priceapă toată lumea, că dacă ajungem la alea complicate ne-am spart:

  • cică e minim 120 de lei să declar o contestaţie. Să zicem că suntem la arestare şi judecătorul pronunţă în sală admiterea propunerii. Eu am contract cu omul pentru faza de urmărire penală pentru X lei. Cum fac când mă întreabă grefiera dacă declar contestaţie? Mă întorc la fraier şi îl întreb: Ai, boss, 250 lei la tine (că nu am faţă de avocat de minim….)?
  • e minim parcă 120 de lei participarea la orice act de urmărire penală. Eu am contract pe onorariu global cu clientul pe faza de urmărire, mă sună procurorul să îmi spună că audiază martori, cum fac? Îl sun pe client să îi spun că dacă sunt cumva 3 martori, tre’ sa mai scoată ceva caşcaval sau cum fac? Ţin evidenţa şi când ajung la un număr de martori îl execut pe fraier? Mai am voie să am onorarii globale?
  • dacă după ce fac întâmpinarea pe vreo minim 500 de lei, îmi amintesc că îs prost şi nu mi-am dat seama că era o excepţie. Dacă o invoc oral în sală, tre’ să îi mai cer bani la client, că aşa scrie în mercurial… Dacă ridică cealaltă parte o excepţie, ca să pun concluzii, trebuie să mai cer bani. Cum fac? Îi spun judecătorului că al meu nu o vrut să mai plătească ceva cash şi deci eu nu pun concluzii?
  • pe faza de judecată cică e minim 340 lei (parcă) pe fiecare termen. Deci, dacă eu cer amânarea că nu mă pot prezenta trebuie să îi cer la fraier 340 lei ca să nu mă duc la procesul lui. Genial, nu? Plus că am vreo câteva dosare, în care o să invit UNBR să numere termenele de judecată, că eu am pierdut şirul.

Mai sunt multe din astea. Până la urma cred că ideea e simplă în spatele acestei prostii: UNBR va cere contribuţii la valoarea asta minimă. Vor fi mulţi avocaţi care vor face simulaţii inverse adică vor trece mai mult în contracte decât s-au înţeles cu clienţii, pentru că mai ales cei la începutul carierei sau cei din zonele foarte sărace ori cei care fac chestii pro bono nu vor putea cere acele minime. Vor trece însă în contracte minimele, ca să scape de sancţiunile disciplinare şi vor plăti contribuţii la acele minime, spre satisfacţia enormă a UNBR şi CAA care vor putea să mai cumpere ceva nămol cu care să acopere rahatul pe care l-au făcut.

Eu, CSM-ul meu, de la paţuşopt, luptă şi dă-i, şi dă-i şi luptă…

Acum câteva zile, CSM-ul şi ICCJ-ul au ajuns la concluzia că dacă oricum toată lumea e la mare, e momentul perfect să o comită. Prin preşedinţii celor două extrem de onorate instituţii, acestea au semnat o declaraţie comună prin care îşi exprimă dorinţa de “a intensifica lupta anticorupţie”, urmând să participe la acest efort cu “fermitate”. Găsiţi pe net comunicatul, mi-e ruşine să pun un link la aşa ceva. Judecătorii de bun simţ au reacţionat la mizeria asta, care îi face din garanţii drepturilor noastre fundamentale în nişte ninja ce luptă împreună cu zorro din DNA, DGA, SRI, SIPI, DIPI, SIPA şi alte acronime ale luptei anticorupţie. Ca de obicei, UNBR tace asurzitor, preferând băile de nămol de la Techirghiol şi dovedind odată în plus că şi-a ratat orice menire socială. Atunci când societate civilă, care se opune oricăror abuzuri ale puterii, este formată din câteva zeci de judecători normali la cap, în timp ce corpul avocaţilor se uită în altă parte, este semnul că am părăsit demult buza prăpastiei.

Găsiţi pe net poziţiile mai sus menţionate şi care cuprind cam tot ce aş fi spus şi eu într-un registru serios şi academic. Pe lângă ce au scris asociaţiile de judecători sau judecători individuali, mai am câteva întrebări. Probabil retorice, dar poate CSM-ul ne răspunde şi la ele. Judecătorilor le-o răspuns că semnarea declaraţiei le-a fost cerută de Ministrul Justiţiei (ăla ceva mai vechi) şi ei s-or executat, că aşa e frumos. Ca să nu o mai lungesc, iată întrebările punctuale către CSM şi ICCJ:

1. În lupta asta la care vor să participe şi ei, cine sunt generalii, cine sunt coloneii şi cine sunt sergenţii? Dacă tot mergem la război, tre’ să fim organizaţi şi ar fi bine să ştim cine sunt ofiţerii care ne conduc la răzbel.

2. Când declanşăm alte fronturi de luptă “fermă” şi “intensă”? De exemplu, lupta împotrivă motivării hotărârilor la luni de zile de la pronunţare în cadrul ICCJ. Sau, de exemplu, lupta pentru punerea în aplicare a tuturor părţilor codului de procedură civilă adoptat acum 7 ani. Sau, de exemplu, lupta pentru informatizarea dosarelor, a comunicărilor etc. că suntem în secolul 21, iar ieri un grefier de la CAB îmi spunea că nu are temei legal să îmi trimită o adresă pe mail. Sau, sau, sau, sau. Sau, ca sa termin, LUPTA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE PERSOANELOR. Pe asta când o pornim?

3. Când vom ajunge să avem o jurispudenţă mai apropiată de cea din Belgia decât de cea din Rusia?

4. Când o să ne pese şi de altceva decât de salvarea carierei unor persoane şi o să realizăm că din sistemul judiciar fac parte şi o mulţime de incompetenţi notorii? Înţeleg că luptăm împotriva celor care sunt corupţi, e frumos. Împotriva incompetenţilor şi nesimţiţilor, când ne apucăm de lupta?

4. Când dracu’ o să ajungem să avem un sistem judiciar care să fie chiar independent?

PS. Am ajuns să regret CSM-ul lui Lupaşcu şi ICCJ-ul lui Popa. Trist, foarte trist.

Bunicuţo, de ce ai urechile atât de mari?

Acum vreun an şi ceva citeam una dintre puţinele hotărâri remarcabile ale CEDO din ultima vreme, pronunţată în cauza Iordachi c. Moldova (textul este disponibil în limba română la http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112676). Pentru cine nu are chef să citească prea mult, fac eu un rezumat. Curtea a fost chemată să se pronunţe asupra compatibilităţii între procedura internă de ascultare a telefoanelor şi Convenţia europeană a drepturilor omului. Curtea a constatat că, aşa la prima vedere, legislaţia Moldovei cuprindea suficient de multe garanţii contra arbitrariului. Trecând însă mai departe, Curtea a constatat că afară-i vopsit gardu’ şi-năuntru-i leopardu’. Subliniind numărul uriaş de cereri de interceptare a telefoanelor formulate vreme de vreo trei ani, dar mai ales faptul că peste 97% din acestea au fost admise, Curtea a constatat că sistemul de protecţie a dreptului la viaţă privată şi la inviolabilitatea corespondenţei a eşuat, în ciuda unor prevederi legale care la prima vedere par să fie suficiente. În fapt, instanţa europeană a constatat că judecătorii interni au admis aproape automat orice solicitare a parchetelor, ceea ce indică, în realitate, lipsa oricărei garanţii contra arbitrariului.

După ce am citit acea hotărâre, am devenit curios. Ceva din modul în care se desfăşoară procesele penale, în care orice cerere a procurorului este admisă, iar cererile apărării sunt temeinic analizate, îmi spunea în urechea interioară că nu stăm mai bine ca moldovenii. Oricum, m-am decis să verific aplecarea judecătorului român spre protejarea drepturilor noastre fundamentale şi am trimis câte o solicitare către toate instanţele din ţară, pentru a mi se comunica în temeiul legii privind informaţiile de interes public numărul solicitărilor de autorizare a interceptărilor telefoanelor în perioada 2010 – septembrie 2015, numărul celor admise şi numărul celor respinse.

O fost greu… ICCJ nu a răspuns iniţial pe motiv că trebuie să îmi justific interesul. La a doua încercare o răspuns. Unele instanţe m-au minţit în faţă că cică nu au astfel de date. După plângerile administrative, unele şi-au amintit că le au şi le-au trimis. Altele nu. Alte instanţe mi-au spus că nu sunt informaţii de interes public sau că nu pot să îmi dea datele pentru că demască identitatea părţilor. Cel mai celebru nume de pe listă, onor Tribunalul Cluj. O să le dau în judecată pe toate care nu or răspuns niciodată sau pe cele care refuză să dea datele. CSM-ul mi-o răspuns foarte operativ şi mi-a furnizat date care nu au cum să fie corecte. Le-am răspuns că mă mint, din culpă sau cu intenţie, şi nu am mai primit nimic după aia.

Pe scurt, încă nu am toate datele, dar am mare parte din ele. Am datele de la 173 de judecătorii din cele 176 existente, datele de 40 de tribunale din cele 42 existente, datele de la toate cele 15 curţi de apel, de la toate instanţele militare şi de la ICCJ. Suficient pentru concluzii. Şi pentru a-i acuza de lipsă de tranparenţă pe cei de la cele 5 instanţe care refuză să dea datele.

Şi acum, să vedem de ce bunicuţa are urechile atât de lungi:

  • În total s-a cerut autorizarea interceptării telefoanelor de 109,946 ori în cei aproape 5 ani care au făcut obiect al solicitării. Din ele, au fost admise 102,729 cereri. Pentru cine nu ştie pe o cerere, de regulă, figurează mai multe persoane, rar se întâmplă să fie doar unul singur vizat de o cerere. Estimez că, în medie, e vorba de minim 3 persoane pe cerere, ceea ce înseamnă că în aştia 4 ani şi ceva bunicuţa a ascultat, cu acte în regulă, vreo 300.000 de oameni. Naţie de infractori, ce să faci…
  • ICCJ a admis 4522 cereri din 4523 şi a respins doar una. Una. Probabil că cel vizat o fi fost mort, atfel nu îmi explic. Net peste moldoveni, care erau cu procentele pe la 97% la curtea lor supremă. Noi, la 99,98%. Not bad, măcar i-am spart pe ăştia de peste Prut! Precizez că solicitarea mea nu a vizat interceptările pe legea siguranţei naţionale.
  • Avem 6 curţi de apel care le-au admis pe toate, bifând un neverosimil 100%. Curţile de Apel din Cluj, Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Oradea şi Piteşti. Bravo! Aş spune la mai mare, dar nu se poate…
  • În total sunt 61 de instanţe care au admis tot. Recordul e la Tribunalul Galaţi, care din aproape 3000 de cereri nu a găsit niciuna în neregulă. Am un feeling că după ce câştig la instanţă, o să le ia faţa ăstora cei de la Tribunalul Cluj, că îndârjirea cu care refuză publicarea datelor poate fi justificată numai de ruşine.
  • Singurele instanţe unde se pare că judecătorii chiar examinează astfel de cereri şi le admit numai pe cele care or fi ok sunt instanţele militare (bravo, chiar nu mă aşteptam), Judecătoria Piteşti, Judecătoria sector 5, Curtea de Apel Galaţi pentru a le enumera pe ele care au un număr semnificativ de cereri. Un caz special este cel al Tribunalului Suceava care a respins 39% din cererile formulate, dar are totuşi un număr uriaş de cereri admise, peste 5700.
  • Pe mine m-a şocat şi numărul fantastic de mare de cereri care se adresează Judecătoriilor. Ţinând cont de competenţa acestor instanţe, mă tot întreb pentru ce Dzeu de fapte s-o cerut interceptarea de 2200 de ori la Judecătoria Constanţa sau de 1500 ori la Judecătoria Ploieşti. Dă-o, frate, dracu’ dacă cerem şi primim interceptări pentru furt sau înşelăciune… Ca să dau alt exemplu, mă tot întreb pe cine o fi ascultat procurorii de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Săveni în 259 de dosare? Pe cine? Există 250 de dosare la acel parchet? Mă tot întreb… Oricum, jumate minim din cititori or intrat pe google să vadă unde e Săveniul.

Mai sunt concluzii, dar fiecare le trage pentru el. Eu încep să gândesc din ce în ce mai abitir la Canada, Australia sau, de ce nu, Congo.

PS. Datele pe care le-am primit sunt disponibile la www.raduchirita.ro/interceptari.pdf

 

Poveşti cu graţieri şi abuzuri

Trăim o epocă ciudată. Explozia Internetului a schimbat lumea. În bine şi în rău, dracu’ ştie dacă mai mult bine sau mai mult rău. Din punctul meu de vedere, un lucru e cert: Internetul şi explozia comunicării au creat, între altele, raiul băieţilor care trăiesc din manipulare. Dacă prin mijloace clasice era al dracu’ de greu să manipulezi mulţimi importante de oameni, netul şi presa modernă (aia clasică a decedat din cauza netului) a făcut-o extrem de uşoară. Oamenii au astăzi tendinţa naturală de a nu citi decât chestiile cu care sunt de acord dinainte de a le citi, nu se uită decât la cei cu cate sunt, din start, de acord etc. Targetarea publicului ţinţă e atât de facilă încât manipularea s-a transformat dintr-o chestie subtilă într-una “pe faţă”. Nici măcar nu e nevoie să minţi, adevărul e atât de gri zilele astea, că e suficient să îl prezinţi incomplet unor oameni care vor, din start, să vadă numai alb sau negru.

Hai să luăm vânzoleli ultimelor perioade pe post de exemplu:

Graţierea şi modificarea codurilor prin ordonanţe de urgenţă. Jurişti de renume mondial, de la Danileţ până la înfierbântaţii de la Curtea de Apel Constanţa susţin că nu se poate constituţional asta, pentru că o graţiere se dă numai prin lege organică. Ba se poate! Domeniile în care nu pot să intervină ordonanţele de urgenţă sunt scrise în Constituţie, iar Curtea Constituţională a clarificat de mult (prost, din punctul meu de vedere) ce se poate reglementa prin ordonanţe şi ce nu. Că nu e legitim, e adevărat. Dar e valabil pentru 99% din OUG-urile date în neştire de toate guvernele. E cel puţin bizar faptul că acum prostestăm că cică nu schimbăm legile justiţiei prin ordonanţe de urgenţă (foarte corectă afirmaţia, de altfel) dar nimeni nu a zis nici mâc când acum un an Guvernul a schimbat prin ordonanţă de urgenţă vreo 70 de articole din codul de procedură penală. Fără aviz de la CSM, fără dezbatere publică, de la cel mai european guvern din istoria României. Am aflat de acea ordonanţă de urgenţă în sala de judecată, judecându-mă pe unul dintre articolele modificate. Cel mai ironic în toată lupta asta între “penali” şi “instituţiile anti-corupţie” este că şi DNA-ul a fost înfiinţat tot prin ordonanţă de urgenţă. Şi încă nu protestează nimeni pe tema asta. Iar acea ordonanţă de urgenţă a fost aprobată în Camera Deputaţilor cu mai puţine voturi decât era nevoie pentru o lege organică…

Pe scurt, e adevărat că nu e firesc să modifici coduri prin ordonanţe de urgenţă. E la fel de adevărat că nu e firesc să protestezi pentru asta numai când instituţii înfiinţate prin ordonanţă de urgenţă cer asta.

Graţierea în sine este o instituţie perfect legitimă. E adevărat că, în urma graţierii, unii ies din puşcărie, iar alţii nu mai merg. Dar, pentru numele lui Sauron, dacă asta este un dezastru pentru omenire, de ce dracu mai avem această instituţie? De ce s-au mai dat graţieri (ultima acum vreo 10 ani parcă) şi nu o fost atâta scandal? E de discutat textul ordonanţei/proiectului de lege sau ce dracu o fi. Acel articol 2 este stupid din punct de vedere juridic şi extrem neclar în ceea ce priveşte aplicarea sa (nu scrie când trebuie să ai 60 sau copii: la data comiterii faptei, la data condamnării, la data aplicării graţierii etc.). Lista de infracţiuni excluse de la graţiere e discutabilă, dar nu ştiu de unde ideea că vine Apocalipsa peste noi. Cine citeşte până la capăt lista aia constată că, prin referire la art. 5 din Legea 78, toate faptele de corupţie sau asimilate sunt excluse.

Nu cred că această graţiere poate rezolva problema enormă a suprapopulării puşcăriilor. O poate diminua, dar nu cred că o poate rezolva. În egală măsură însă, nici alte afirmaţii publice nu sunt reale, ci sunt făcute cu scopul de a manipula. Tocmai citesc o ştire că ceva deşteaptă de la un ONG spune că graţierea ar închide dosarele revoluţiei şi ale mineriadei. Era să îmi pice ochii din orbite. Dooooaaaaamnăăăăă, cred că nici la Spiru nu te putea învăţa aşa ceva! Preşedintele, repet Preşedintele, plus Preşedintele Senatului, repet al Senatului, primii doi oameni în statul ăsta cretin pe care îl avem vorbesc despre amenda pe care ne-o dă/nu ne-o dă CEDO. Nu te aştepţi ca băieţii ăştia să ştie ce face CEDO, dar te aştepţi ca ai lor consilieri să ştie. CEDO nu dă amenzi. Eventual, îţi spune că tu, ca şi stat, te-ai pişat pe propria constituţie atunci când ai ignorat nişte drepturi fundamentale ale unor oameni. Şi, eventual, te obligă să le dai nişte bani acelor oameni ca despăgubiri pentru că ţi-ai bătut joc de ei. Dar nu dă amenzi. Sau poate am lipsit eu în ultimii ani de pe planeta asta.

Alţii or făcut lista celor care scapă. Nume, unu’ şi unu’, suficiente cât să agite masa din ce în mai mare de IYI (intellectual yet idiot) funcţionali pe care îi putem manipula. De unde Avraaam ştiţi asta? Că acele procese sunt pe rol, se pot pronunţa tot felul de pedepse, se pot schimba încadrări juridice etc. La mine în birou am făcut o analiză să vedem ce se întâmplă dacă intră graţierea aia în vigoare. O să iasă din închidoare 2 foşti clienţi: unul condamnat pentru ucidere din culpă (accident de circulaţie), iar altul condamnat pentru transferul unor date de carduri. Atât. Pe dosarele aflate pe rol, habar nu am şi e imposibil de anticipat. Eventual, am un client în apel unde doar eu am făcut apel, omul are sub 5 ani şi nu se mai poate mări, dar ăla cred că va fi achitat. Oricum, e cu suspendare, deci graţierea nu tare îl interesează. De unde Dzeu or ajuns unii la concluzia că scapă Udrea, de exemplu, să mor dacă ştiu. Că ar putea să o ajute graţierea e adevărat, dar până acolo drumul e lung.

Pe scurt, eu cred că, dacă eliminăm art. 2 din ordonanţă şi mai revizuim un pic lista de fapte exceptate, ar fi lege bună. Mai ales dacă ar fi adoptată de Parlament, nu de Guvern.

Abuzul în serviciu. A doua iritare maximă a societăţii oarecum civile este modificarea conţinutului de la infracţiunea de abuz în serviciu. Ca să fiu sincer, eu aş abroga acel text. Cu totul, nu cu 200.000 lei sau orice alte sume. Încerc să explic.

Înainte de asta, pentru urechile fine i-auzi una de la Comisia de la Veneţia (n-am chef să explic ce e asta, dar există google.): “Comisia susține că asemenea prevederi penale generale sunt foarte problematice, atât cu privire la cerințele calitative ale articolului 7 al CEDO, cât și la alte cerințe fundamentale conform principiului suveranității legislative, precum previzibilitatea și acuratețea juridică și susține, de asemenea, că acestea sunt în mod special vulnerabile la manevre politice abuzive (conform Liivik v. Estonia, 25 iunie 2009) […] 102. Pe această bază, Comisia de la Veneția considera prevederile penale naționale cu privire la abuzul în serviciu, excesul de autoritate și expresii similare trebuie interpretate în sens îngust și aplicate cu un prag înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi spre exemplu: infracțiuni grave împotriva proceselor democratice naționale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparțialității administrației publice, șamd.

Ce i-o fi apucat pe băieţii ăia de la Strasbourg să spună o astfel de inepţie? Şi de ce dracu’ statele care susţin “lupta anti-corupţie” precum SUA, Olanda, Franţa sau Germania nu or incriminat drăcovenia asta de infracţiune, dacă asta este sursa binelui în lume. Răspunsul e simplu: pentru că incriminarea e atât de largă încât nu există funcţionar care să nu fi comis fapta asta. Textul spune că merge la pârnaie orice funcţionar (public sau privat) care o încălcat o lege în exercitarea atribuţiilor sale şi o provocat o pagubă cuiva. Orice poliţist care o făcut un proces verbal de contravenţie anulat ulterior în instanţă pentru că e nelegal merge la puşcărie. Orice procuror care o redactat sau avizat un rechizitoriu anulat în instanţă merge la puşcărie. Orice judecător care pronunţă o soluţie casată de instanţa superioară merge la puşcărie. Orice casier de la butic care nu îţi dă 5 bani rest merge la puşcărie. Orice şef de instituţie care semnează vreun act pe care îl pun sub nas departamentele de sub el, iar actul e anulat ulterior în instanţă ca fiind nelegal merge la puşcărie. Etc. Aaaa, nu e normal să fie aşa? Fix de aia o zis Comisia de la Veneţia ce o spus, tocmai de aia învăţătorii noştrii mai din Vest nu au aşa ceva prin legi. Sigur că nici la noi nu merg la pârnaie toţi funcţionarii. Dar legea asta permite organelor să aleagă pe cine vor, că sigur ceva îi găsesc. Aşa cum mi-a spus un procuror: “o să luăm toate dosarele la care a lucrat dl. X până găsim ceva unde a făcut vreun act ilegal“. Sau cum a spus un procuror de şedinţă atunci când am spus că am hotărâri judecătoreşti care spun că un act a fost legal: “Ministerul Public are o altă opinie“. Pe scurt, vreţi Kafka? Infracţiunea de abuz în serviciu este o subiect permanent.

Sigur, voci autorizate, mari jurişti ai acestei ţări până să descopere că sunt doar nişte jurnalişti cu ochi albaştri, susţin altceva. Că scapă Dragnea, că scapă Udrea sau alte persoane pe care nu le adoră nimeni. De data asta, s-ar putea să fie adevărat. Dar, oricum o luăm şi o punem, textul ăla de la abuzul în serviciu este o imbecilitate. Cu sau fără ăia 200.000 lei, cu sau fără decizia CCR. Iar apropos de isteria declanşată prin aceleaşi butoane, vă mai amintiţi:

  • cum urla aceeaşi societate civilă despre pericolul pentru lupta anticorupţie atunci când CCR a spus că nu e firesc ca SRI, SIPI, DIPI şi alţi I să ne asculte telefonul? Se spunea că scapă nu ştiu câţi, erau liste prin presă, Moise Guran era cu ochii ieşiţi din orbite, iar Mândruţă plângea amar la radio. Or trecut aproape 2 ani. Câţi or scăpat?
  • cum urla aceeaşi societate civilă despre pericolul pentru lupta anticorupţie atunci când CCR a modificat oarecum textul de la abuz în serviciu? Se spunea că scapă nu ştiu câţi, erau liste prin presă, Moise Guran era cu ochii ieşiţi din orbite, iar Mândruţă plângea amar la radio. O trecut vreun an. Îmi spune cineva numele unuia achitat?

PS. Vă mai amintiţi de M10? :)) Care lupta masiv cu corupţia, condus de un fost procuror care aresta studenţi în perioada mineriadei… Care sprijinea statul de drept negociind politic funţiile înalte din parchet… Care se dădea mare că o înfiinţat DNA-ul, când, de fapt, surpriză, DNA-ul a fost înfiinţat de Adrian Năstase, un simbol al luptei anti-corupţie. Ce mai face M10, chiar?

PS. Textul meu nu are concluzie. Are doar nişte constatări şi un îndemn: nu vă mai lăsaţi tâmpiţi atât de uşor. Nici de Antena 3 şi nici de hotnews. Mulţi dintre cei care s-au separat în loc să se unească sunt la fel: oameni cinstiţi, educaţi, care vor să fie bine. Pentru asta trebuie să folosim propriul creier. Să folosim informaţia, nu senzaţia. Şi să verificăm dracu’ acea informaţie. De la unii care se pricep la domeniul respectiv. Nu de la cei care se pricep la toate, pentru că atunci când nu ştii nimic poţi să faci orice.

 

Globul de sticlă

Am citit ieri un text scris de doamna Florica Roman, judecător al Curţii de Apel Oradea, doamnă al cărei avocat am onorarea să fiu. Iniţial, după ce am citit textul său, mi s-a făcut rău. Încercasem de mai multă vreme să o conving să nu facă asta, pentru că dosarul penal nu s-a finalizat şi experienţa îmi şopteşte că a te lua în piept cu tot sistemul nu e o idee bună atunci când eşti cu acţiunea penală pusă în mişcare. Mi-am adus aminte apoi de un mail pe care l-am primit de la doamna Roman în urma cu ceva vreme şi care este cel mai trist mail pe care l-am primit vreodată. Şi am primit multe mailuri triste. Şi realizez că e totuşi bine că a spus ce a avut de spus. Dacă toţi tăcem din gură, ne ducem dracu’ toţii. Orbiţi de o companie mediatică şi de un cult al personalităţii DNA ce tinde să devină faraonic, oamenii de bună credinţă nu pot decât să pice în această capcană pentru că nimeni altcineva nu vorbeşte.

Mă obsedează nedumerirea dnei. Roman privitoare la faptul că avocaţii tac. E adevărat: tăcem. Unii din “capul plecat, sabia…”, alţii pentru că “clientul pierde, nu eu”, alţii pentru că ştiu că mulţi judecători se răzbună, alţii pentru că au schelete în dulap şi le e frică, alţii pentru că sunt acoperiţi. Iar barourile şi UNBR tac pentru că şi-au ratat complet misiunea. Iar ratarea e irevocabilă. Cât timp pentru conducerea avocaturii din România principala problemă nu va fi umilinţa pe care şi-o încasează justiţiabilii prin instanţe şi parchete, ci plata contribuţiilor, nu are sens să discutăm despre vorbit.

De ce tac eu? Pentru că am sentimentul că, dacă vorbesc, sunt singur împotriva tuturor. Am scris acum vreo 3 ani ceva şi am primit aplauze la telefon şi pumnii în gură în sală. Pentru că încă cred că dacă ceva de spus o să o spun în sală (iar acolo o fac). Pentru că de multe clienţii îmi spun să tac pentru că încă speră ca “sabia nu îl taie”. Pentru o grămadă de alte motive. Unele sunt pretexte, alte sunt motive false, unele sunt reale.

Dacă Florica Roman nu mai tace, la fel şi Dana Gârbovan şi UNJR-ul, Adina Lupea sau preşedinta AMR (am uitat cum o cheamă pe doamna judecător), cred că ar trebui să ne apucăm de vorbit. Cunosc o grămadă de judecători şi procurori care sunt oameni decenţi şi care încearcă să îşi facă meseria cum pot mai bine. Îşi bagă însă fiecare dintre ei capul în dosarele proprii, prefăcându-se că nu îşi văd colegii care îşi bat joc de ideea de justiţie. Şi degeaba majoritatea magistraţilor sunt ceea ce ar trebui să fie pentru că cei abuzează, care răspund la comenzi politice sau militare, care iau mită, care nu îşi citesc dosarele, care or citit ultima carte de drept în anul IV, care motivează în 2 paragrafe, care copiază rechizitorii etc. sunt suficient de mulţi încât sistemul să nu existe. Toţi cei care sunt decenţi nu trebuie să uite că dacă în cea mai curată cameră din lume pui un rahat, o să pută în toată camera. Lumea justiţiei e plină de abuzuri, de putere scăpată de sub control, de ascunderea gunoiului sub preş şi de incompetenţă şi indiferenţă vecină cu nesimţirea. Îmi asum cele spuse.

În logica textului meu, ar urma să dau nişte exemple. Am vreo 3 exemple din ultima lună, de abuzuri pentru care, într-o ţară normală, nişte magistraţi ar fi fost daţi afară, iar unul ar fi ajuns la puşcărie. Am început să le scriu, însă am şters şi nu le voi publica. De ce? De frică. Pentru că am văzut oameni cărora li s-au înscenat dosare şi au pierdut tot, indiferent dacă au fost sau nu condamnaţi. Pentru că mi-e frică ca, dacă rostesc nume şi fapte, mâine pot fi Florica Roman. Sunt avocat de multă vreme şi atâta încredere am în sistemul judiciar: mi-e frică să dau exemple de abuzuri, cu nume şi fapte, pentru că ştiu că sistemul nu mă va apăra.

PS. Mailul pe care l-am primit de la doamna Roman:

“Radu, mi-e greata…fizic,

Cum am ajuns aici?

Ma tot gandesc de cand am fost trimisa in judecata ca si eu am contribuit la aceasta mizerie..

Justitia independenta…imi vine sa vomez..

Am contribuit cu aceea ca nu mi-a pasat de solutiile colegilor..

Am intors capul in alta parte…

Da, ca raul sa triumfe este sufucient sa credem ca nu ne priveste pe noi.

Ba ne priveste, pe fiecare din noi, cand un nevinovat ajunge la puscarie.

Este o povara pt toti, pt toata societatea…si pt copii nostri.

Nu se poate construi nimic pe sacrificarea unor oameni ce nu au facut nimic.

In aplauzele acoperitilor si goarnelor lor…..a idiotilor utili, care iubesc DNA pana la moarte si sunt orbiti de propaganda.

Si in indiferenta noastra….a celor care stim…si alegem sa ne uitam in alta parte..

Sunt patetica….dar uite de ce Romania este fara sanse de a fi normala…”

Unii sunt un pic (cu 20 cm) mai egali decât alţii

În 17 decembrie, când tot avocatul răspundea la adresele sosite cu nemiluita de la instanţe şi parchete înainte de sărbători, în loc să facă sarmale şi cârnaţi, cei mai integrii şi mai transparenţi oameni din sistemul judiciar – adică CSM-ul – au dat o hotărâre. Textul este aici.

Prin ea se stabileşte, între altele, că masa la care stă procurorul în sala de judecată este pe un podium aflat la o înălţime mai mare cu 20 de cm decât masa avocaţilor. Nu mă deranjează în sine chestia, ci ceea ce reprezintă: o flegmă mare scuipată (de sus) către avocaţi.

Scriu acest text cu scopul de a adresa următoarele:

Către CSM:

  1. Bravo, bre! Felicitări! Ţineţi-o tot aşa!
  2. Într-o viitoare hotărâre să se stabilească şi că scaunul pe care stă procurorul să fie din ăla cu masaj. Scaunul avocatului să fie de lemn, având cuiele ieşite între 2 şi 3 cm.
  3. De asemenea, într-o viitoare hotărâre, să se sabilească şi că de fapt nefiind nevoie de avocaţi, că numa’ ne încurcă, putem să ne lipsim şi de masa avocaţilor. Aceasta ar putea fi înlocuită de o mică celulă, în care stă inculpatul pe parcursul procesului, ca să se înveţe de la început cu puşcăria, că oricum achitare nu primeşte, fiind interzis prin decizii ale CSM şi ale Inspecţiei Judiciare.
  4. La modul serios vorbind, să îşi dea demisia toţi cesemiştii care au vorbit de-a lungul timpului pe la congrese despre rolul avocatului. De asemenea, să îşi dea demisia toţi cei care se consideră integrii.

Către unele instanţe (cele care or avut bunul simţ să ridice acele mese la un nivel egal)

  1. Să taie 20 de cm din podiumul mesei avocaţilor.
  2. Să-i dea o palmă peste cap ăluia care le-o comandat

Către UNBR şi avocaţi (nu mă aştept ca UNBR-ul să facă ceva, după modelul de până acum copiat de la struţ):

  1. Să atace în contencios mizeria asta.
  2. Să facă scandal public pe această temă.
  3. Să refuze să acorde asistenţă juridică din oficiu în sălile de judecată organizate astfel.

Despre Unebere

Suntem câteva zeci de mii de avocaţi în România, vrând-nevrând membri ai UNBR. Nu-i pun la socoteală pe martorii lui Bota şi alţi arhangheli ai dreptăţii din ăştia, pentru că aia nu sunt avocaţi. Nici ăştia de la unebere nu sunt toţi avocaţi, dar mai găseşti câte unu-doi printre ei. Tehnic vorbind, rolul UNBR este să ne organizeze activitatea şi să ne protejeze interesele de castă, dar toată această polologhie s-a redus la o sumă de reglementări aberante şi la un eşec major în protejarea intereselor avocaţilor. Dacă la nivel de barouri, uneori se mai face câte ceva (aşa, din exterior, mi se pare foarte fain modul în care acţionează Baroul Dolj) la nivel central s-a creat un mare rahat. Sunt multe de zis, enumăr câteva mai jos.

1. Taxele. Nu o să le contest utilitatea şi nici cuantumul (deşi mă întreb constant ce dracu’ face unebereu cu sumele uriaşe care se adună de la avocaţi, în afară de chermeze) că nu e locul aici. O să le contest însă “justa lor aşezare”. Pentru cine nu ştie avocaţii plătesc o sumă fixă taxe către Barou şi UNBR, plus o contribuţie de 11% din venituri pentru asigurările sociale. Problema este că dacă ai încasări peste 11.364 lei lunar, plăteşti doar 11% din această limită. Iar asta conduce la inechităţi grave, pe care o profesie care trebuie să lupte împotriva inechităţii ar trebui să le evite. Un stagiar amărât, care primeşte un salariu de 1000 lei (asta în condiţiile în care mulţi nu primesc nimic, iar unebereu tace ca porcu’ în păpuşoi), va plăti 38 lei (suma fixă) şi 110 lei (11% din venit). Pe scurt, va plăti 14,8 % din veniturile sale. Un avocat care face 40.000 lei pe lună (atenţie, sunt venituri brute, nu nete) va plăti 97 lei sumă fixă şi 1250 lei contribuţie limitată. În total, va plăti 3,3 % din veniturile sale. Un avocat şmecher, care are venituri de 70.000 euro pe lună va plăti 0,4 % din veniturile sale. Mi se pare o mizerie să le iei 15% din venituri la cei care de abia respiră şi încă cer bani de la mama şi tata, iar pentru avocaţii de “succes” taxele către barou să fie nesemnificative. Sunt convins că dacă facem un calcul şi toţi am plăti acelaşi procent din venituri, cei 11% s-ar putea diminua la un 4-5% fără a afecta suma totală. Bine, e greu să adopte o astfel de hotărâre cât timp la Congresul UNBR pot participa doar cei cu vechime de peste 8 ani (parcă), ceea ce exclude pulimea de la vot. M-ar afecta financiar şi pe mine o astfel de redistribuire a sarcinilor că nici eu nu plătesc 11%, dar mi s-ar părea mai corect faţă de colegii noştri la început de carieră.

2. Admiterea. Modul în care se face admiterea în profesie este o ruşine, din punctul meu de vedere. Nu comentez faptul că se dau grile, deşi ar fi multe de spus pe subiectul ăsta. Nu comentez nici alegerea materiilor din care se dă examen, deşi şi aici ar fi multe comentat. Bă, fraţilor, dar măcar faceţi nişte grile ca lumea. An de an se anulează grile, an de an sunt răspunsuri în mod evident eronate, an de an sunt întrebări interpretabile etc. Anual, pare un examen organizat de amatori. Nu comentez acum nici examenul de INM, dar ăla e organizat ireproşabil. Îmi amintesc că anul trecut era ceva întrebare unde se discuta despre infracţiune comisă în stare de legitimă apărare. Dă-o dracu’, că dacă spui aşa ceva la orice facultate de drept decentă, mai vii odată în toamnă. Chiar nu putem găsi 10 oameni decenţi să facă acele întrebări şi baremul? Mie mi-e ruşine anual când văd subiectele şi răspunsurile şi cred că ălora din UNBR care se ocupă de asta ar trebui să le crape obrazul. Da’ nu pare să se întâmple asta.

3. INPPA. INPPA are rolul de a sigura pregătirea profesională a avocaţilor şi este o formă fără fond şi un eşec pe care nimeni nu vrea să îl admită. Le cerem stagiarilor să şi lucreze, dar să vină la cursuri joia de la 12. Că onor lectorii nu se pot concentra să vină într-o zi sau la o oră la care să poată participa şi stagiarul care lucrează 10 ore pe zi… Le cerem să facă o grămadă de lucrări care sunt absolut inutile. În loc să îl văd pe ăla că face lucrări pentru clienţi şi să le verific, în pun să scrie eseuri despre colegialitate între avocaţi. E o corvoadă pentru toţi stagiarii şi nu le este utilă cu absolut nimic. Care are şansa să lucreze la o firmă sau la un avocat ca lumea, se formează profesional acolo. Care nu, rămâne prost. Oricum, în sistemul actual, nici stagiar nu se formează profesional la INPPA. Despre formarea profesională continuă nu mai spun nimic, că picăm în derizoriu. Se fac chermeze gen zile baroului care punctează ca formare profesională, se organizează conferinţe în care trei plictisiţi de la INPPA central fac pe deştepţii cu avocaţi de provincie şi le povestesc despre marile lor succesuri profesionale etc. Au intrat în vigoare o tonă de coduri şi legi noi şi nu am fost în stare să facem nişte conferinţe la care vorbească cei care au scris aceste coduri, ca să vedem ce dracu’ or avut în cap atunci. Facultăţile drept reuşesc să organizez conferinţe mult mai utile decât reuşeşte UNBR care are resurse financiare, logistice şi umane de n ori mai importante…

4. Sanţionarea incompetenţei. Ne plângem că judecători sunt incompetenţi, slab pregătiţi profesional şi dezinteresaţi. Nu ne vedem bârna dintre ochi. Sunt şi eu de acord că judecătorii şi procurorii sunt slabi profesional şi cu carenţe grave de interes. Cred însă că, în medie, sunt mai bine pregătiţi profesional decât avocaţii. Şi de multe ori mai interesaţi. Cei care se trezesc revoltaţi de ce am spus să meargă în orice sală de penal şi să îmi spună dacă avocatul din oficiu ştie mai bine dosarul decât preşedintele de complet ori procurorul de şedinţă. Am văzut zeci de dosare futute de avocaţi din prostie, din slabă pregătire sau lipsă de interes. UNBR nu are absolut niciun sistem se a sancţiona prostia, iar o profesie care nu se curăţă de măgari şi de proşti nu are nicio şansă de a progresa.

5. Dormitul în papuci la adoptarea legilor şi alte probleme ale sistemului. E plin Parlamentul de avocaţi, dar se adoptă tot felul de legi care ne îngreunează activitatea. Când ceva nu le convine, DNA-ul sare în sus de 5 metri, dar unebereu tace din gură. Au ajuns judecătorii să facă scandal pe tema SRI în justiţie, unebereu şi-a arătat susţinerea printr-un comunicat şi cam atât. Fără scandal, fără presiuni, nu faci nimic în ţara asta… Oare de ce ai noştri nu au făcut nicio plângere la CSM pe tot felul de teme? Se comportă unii dintre judecători cu avocaţii ca nişte vechili cu iobagii, unbr-ul tace. Suntem singura ţară în care nu se pot programa şedinţele de judecată astfel încât să nu stai 10 ore pe culoar ca vitele, unebereul tace. Au fost arestaţi avocaţi pentru modul în care şi-au desfăşurat activitatea, unebereul tace. Un avocat din Cluj (probabil şi alţii) a fost trimis în judecată pentru că a refuzat să dea declaraţie cu privire la informaţiile aflate de la clientul său, iar unbereul şi baroul Cluj au fost mucles. Normal, când se judeca acea cauză, ar fi trebuit ca toţi avocaţii din Cluj să fie în sală, ca să ştie şi omul ăla care a refuzat să îşi trădeze un client şi să se pişe pe confidenţialitate că nu e singur. Singur a fost. Iar exemple din astea sunt cu miile.

Pe scurt, domnilor de la unebere, sunt membru uniunii voastre pentru că e obligatoriu. Altfel, nici măcar o secundă nu m-aş gândi pentru că, în afară de faptul că îmi luaţi nişte bani lunar, nu faceţi absolut nimic pentru mine. Din contră…