Să facem un pic de aducere aminte.

Prin 2009 (nici nu mai știu sigur dacă în 2009 era) Parlamentul adoptă en fanfare un nou cod penal redactat de o comisie organizată de dna. Stănoiu și coordonată de fostul președinte al secției penale a Tribunalului Suprem pe vremea condamnărilor pentru partizanii din munți. O minunăție de cod. Am cumpărat 5 bucăți plecând de la ideea că astea îs ca șosetele, dispar mereu în ceva gaură neagră de nu le mai găsești niciodată. S-o amânat intrarea lui în vigoare, după care o fost abrogat înainte să intre în vigoare. Ăştia pe la facultăţi or apucat să îl predea vreun an în paralel cu cel în vigoare, da’ nu-i stres. Oricum era oribil, aşa că nu o suferit nimeni când o fost avortat. Nu ştiu unde am pierdut cele 5 exemplare.

După vreo două liniare peste degete, se face altă comisie să avem şi noi coduri penale din secolul actual. Lucră comisiile, vin cu proiecte de coduri pe care nu le citeşte nimeni. Proiectele sunt masacrat parţial în Parlament. Suntem anunţaţi că vor intra în vigoare mai încolo, aşa cum o să scrie în legile de punere în aplicare. Încep zvonurile. Intră la 1 iulie. La 1 septembrie. În 2013. Ăia din puşcării şi ăia trimişi în judecată îs terminaţi psihic că vine un cod pe pedepse mai mici şi îşi întreabă avocaţii din 10 în 10 minute când intră în vigoare. Avocaţii se scarpină în cap. Îmi cumpăr câte cinci coduri din fiecare. Vin într-un final legile de punere în aplicare, care le masacrează masiv din nou. Se scrie în ele că începe distracţia la 1 februarie 2014. Îmi caut cele 5 coduri şi nu mai găsesc niciunul. O inspiraţie de ultim moment îmi spune să nu mai cumpăr altele că sigur se mai modifică. Ăştia prin facultăţi predau iar în draci cele două coduri în paralele cu cele în vigoare. Pe la jumatea cursului trebuie să revină că s-o schimbat ceva.

Pe la 1 decembrie, se apucă şi magistraţii şi avocaţii să citească aceste coduri. O parte se iau cu mâinile de cap, alţii se plicitisesc de citit pe la pagina 2, iar alţii depun cereri de transfer la secţia civilă a instanţelor. Guvernul ne linişteşte. Pe surse, ni se spune că se va adopta o ordonanţă de urgenţă prin care toate problemele se vor lămuri. Ordonanţa se va da între Crăciun şi Revelion, ca să nu facă nimeni scandal, că ne-am trezit amu că e urgent, după ce am dormit 2 ani în păpuci. Vine marţea neagră şi suita de comentarii care a urmat şi Victor are o jenă să semneze ordonanţa de urgenţă, aşa că nu o semnează. Nici dracu nu ştie oricum ce scria în ea.

CSM-ul îi atrage atenţia lui Victor că nu or ajuns cu cititul decât pe la pagina 10 şi că mai durează până termină de subliniat pe cod. De abia după aia se poate modica Ecris-ul, se poate modifica regulamentul de organizare a instanţelor şi de abia după aia poate fi întrebat Dumnezeu cu privire la câteva întrebări esenţiale de genul cum facem completele de contestaţie pe măsuri preventive. Avocaţii se întreabă cum Satana o să poată în cele 10 zile de cameră preliminară să citească un dosar de 50 de volume şi să scrie toate excepţiile cu privire la probe. Procurorii deschid o şampanie.

Pe surse, aflăm ca Victor are în faţa trei ordonanţe: una mare, una mijlocie şi una mică. Ca dimensiuni. Încă nu s-o decis pe care să o semneze. Ce scrie în ele nu ştie decât băieţii cu ochi albaştri, că e secret de stat. Sâmbătă vine ziua cu pricina. Nu mi-am mai cumpărat coduri noi, că aştept să se decidă Victor pe care o semnează. Ieri am vrut să fac o şedinţă la birou să vedem fiecare dosar penal pe care îl avem cum este afectat de codurile astea, care e legea mai favorabilă, ce avem pe norme trazitorii şi cum dracu facem să ne apărăm clienţii cu talent în continuare. După o analiză de vreo oră, am reprogramat şedinţa pentru sâmbătă şi duminică, că cititul în cafea nu a produs niciun rezultat cu privire la problemele în discuţie.

Te caci pe dumneavoastră…

De Crăciun, Moş Consiliul UNBR o adus avocaţilor o bucurie. Pe lângă nişte modificări ale statutului privind publicatea profesională care au sursă de inspiraţie principiile profesiei de avocat de acum vreo 50 ani, unebereul ne cere să ne dăm cu părerea despre o altă modificare a statutului acestei profesii: clasificarea avocaţilor. Cică se propune ca avocaţii să fie de patru feluri:

- foarte proşti (stagiari), care au voie numai la judecătorie. Sigur, la arhivă, la registratură şi la oficii. În sala de judecată, din când în când.

- proşti. Care au voie numai la judecătorii şi tribunale, fiind prea proşti ca să meargă la curţile de la apel sau să guste din înţelepciunea înaltei curţi.

- bunicei. Care au voie şi la curţile de apel, dacă au trei ani de la def şi au trecut ceva examen.

- perfecţi. Care au voie toate instanţele, dacă au cinci ani de la def şi au trecut acel examen.

Acum, pentru mi s-a cerut părerea, trebuie să mărturisesc că am o părere de stagiar, adică foarte proastă. Multe state au tot felul de clasificări ale avocaţilor, permiţând numai unei categorii de avocaţi să îşi prezinte fizicul la instanţele superioare, de la engleji cu beristării lor, la nemţi şi francezi. Există însă o diferenţă esenţială: instanţele din acele state la care accesul avocaţilor este restrâns judecă din an în paşte câte ceva, de regulă foarte important. Acele instanţe au o anumită prestanţă şi o anumită simbolistică, sunt formate din câţiva judecători, aşa undeva sub 20-30 etc.

Fraţilor, nu e cazul la noi. Înalta judecă recursuri pe arestare sau pe menţinere. Judecă 80 de cauze pe zi numai la penal. Judecată zeci de mii de dosare pe an. Judecată tentative de omor. Judecată orice rahat de infracţiune de circulaţie comisă de un jude sau de un deputat. Curţile de apel judecă sute de mii de dosare anual. Aproape orice recurs sau apel în penal ajunge la o curte de apel sau la mult prea înalta curte. Pe scurt, dacă facem o socoteală, mai mult de jumate din cauzele de pe rolul instanţelor se pot finaliza la o curte de apel sau la ICCJ. Şi constatăm atunci că nu e ca în Anglia, unde instanţele superioare judecă 50 de cauze pe an şi unde poate e firesc să restrângi numărul de avocaţi care pot da cu gura în faţa lorzilor.

Pe de altă parte, parcă văd că examenul ăla va fi din ciclul: penal, civil, procedură penală, procedură civilă, legea avocaturii, că mai mult nu îi duce capul pe ăştia. Şi atunci se ridică nişte probleme. Mari:

- io nu ştiu civil, că nu practic. Alţii nu ştiu penal că nu practică. Alţii nu ştiu nici civil, nici penal, că fac comercial. De ce să dau examen la civil, dacă nu mă interesează şi nu vreau să îmi arăt fizicul judecătorilor curţilor de apel la secţiile civile? Parcă văd că nu se va da contencios, deşi competenţa curţilor de apel şi a înaltei pe contencios e imensă cantitativ. Idem la comercial sau la insolvenţă.

- o să mă examineze cei care fac subiectele de admitere în avocatură şi la def. Păi, io cred despre mine că măcar o brumă de penal şi procedură penală ştiu, da’ pe baremul de anul ăsta de la admitere jur că, poate, puşcam un 7-8. Aşa, că mă cunoaşte comisia şi ştie că îs băiat bun, că veci nu mă ducea capul să scriu toate prostiile punctate în barem.

- nu ştiu ce caută în comisiile alea judecători şi ăia de la INM. Adică, mă tem că la promovarea judecătorilor, nu o invitat nimeni nici pe cei de la INPPA, nici vreun avocat în comisii. Şi nici nu cred că era cazul.

Mai sunt tot felul de argumente împotriva acestei idei foarte proaste. Nu le mai înşir, că probabil o să o facă alţii care au mai mult timp ca mine. Ceea ce cred eu că se va întâmpla în realitate e o chestie pur românească. Se va face ca şi deful. Adică, o să treacă toată lumea, în diverse modalităţi şi totul se va reduce la plata taxei de examinare. Care va fi mare. Să zicem vreo 1000 de euroi, aşa taxă de examen, taxă de trecere pe tabloul avocaţilor deştepţi etc. Înmulţit cu vreo câteva mii de avocaţi, egal câteva milioane de euro la bugetul unebere. Să fie primiţi, să vă bucuraţi de ei!

În vederea organizării unei echipe de studenţi care să reprezinte facultatea noastră la proba de drept constituţional la Hexagonul Facultăţilor de Drept, invit studenţii interesaţi din anul II şi III miercuri, 18 decembrie 2013, ora 17, sala Tr. Pop.

Tematica şi bibliografie sunt cele de mai jos:

a. Tematică

1. Teoria constituţiei: noţiunea de constituţie; apariţia constituţiei; supremaţia constituţiei

2. Teoria statului: elementele constitutive ale statului: teritoriul, populaţia, suveranitatea; cetăţenia; organizarea administrativă a teritoriului; titularul suveranităţii; conţinutul suveranităţii

3. Puterea legislativă: Parlamentul – rolul şi structura Parlamentului; mandatul, organizarea şi funcţionarea Parlamentului: alegerea Camerelor şi durata mandatului, organizarea internă, desfăşurarea lucrărilor, actele juridice; statutul parlamentarului: mandatul parlamentar şi protecţia mandatului parlamentar.

4. Puterea executivă: Preşedintele şi Guvernul; Preşedintele – rolul şi atribuţiile Preşedintelui; mandatul prezidenţial: alegerea Preşedintelui, validarea mandatului, durata mandatului, vacanţa şi interimatul funcţiei, protecţia mandatului prezidenţial, răspunderea Preşedintelui, actele Preşedintelui; Guvernul – rolul şi atribuţiile Guvernului; formarea Guvernului; structura Guvernului şi statutul membrilor săi; atribuţiile Guvernului; funcţionarea şi actele juridice ale Guvernului.

5. Puterea judecătorească: instanţele judecătoreşti; Ministerul Public.

6. Justiţia constituţională: noţiunea de justiţie constituţională; Curtea Constituţională – organizare şi funcţionare; atribuţiile; actele juridice; procesul constituţional.

b. Bibliografie

-          Constituţia României din 1991, revizuită în 2003;

-          I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 13, Vol. I şi II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009;

-          I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

-          M. N. Bălan, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universităţii Al. I. Cuza”, Iaşi, 2007;

-          T. Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa constituţională, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011;

-          B. Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008;

-          D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I, Teoria generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

-          M. Criste, Instituţii constituţionale contemporane, ed. a II-a, Timişoara, Editura de Vest, 2011.

Acum aproape 24 de ani câteva mii de oameni şi, mai apoi, câteva sute de mii de oameni au umplut străzile pentru că se simţeau sufocaţi de un sistem care deturnase ideea de normalitate. Un sistem în care statul era cel mai mare duşman al tuturor, exceptând o clică de ciocoi analfabeţi pe post de stăpâni de sclavi. În anii ’80 totul era pe faţă, nu se mai ascundea nimeni nici măcar de faţadă. Oamenii ăia care or reuşit să arunce un sistem la coşul de gunoi al istoriei şi-au imaginat în naivitatea lor că e de ajuns să moară ceuşeştii, să plece bobu şi cu găinuşe, să dispară securitatea pentru a trăi într-o ţară normală, în care statul să îţi apere drepturile, nu să fie primul care se pişă pe ele; în care statul să te protejeze de fanarioţii de Dâmboviţa, nu să fie instrumentul lor; în care statul să nu te fure fără ezitări; în care serviciile secrete îi ascultă pe conducători în folosul nostru, nu pe noi în folosul lor; etc., etc., etc., etc., etc. După aia au trecut şase luni frumoase, minerii au plantat panseluţe în Piaţa Universităţii, “soarele răsare, Iliescu apare”, mii de oameni de 20 de ani şi-au luat bilet numa’ dus către Toronto şi ne-am calmat.

Statul român a continuat cu graţie şi glorie să fie cel mai mare duşman al nostru. În rest nu s-a schimbat mare lucru. L-am schimbat pe Bobu cu Văcăroiu, diferenţa e numa’ de nuanţă. Am schimbat-o pe doctorul în chimie, prim-vice-prim-ministru Elena Ceuşescu cu doctorul în drept Victor Ponta. Diferenţa e că aia de or scris teza lu’ Elena or fost mai competenţi decât ăia care or scris teza lu’ Victor. Am înlocuit Tratatul de la Varşovia unde trebuia să dăm de papa la ruşi, cu NATO unde trebe să dăm bani la Bechtel, ca să fim apăraţi de multitudinea de state care sunt pregătite să ne cucerească. Am înlocuit directiva de la Moscova cu aia de la Bruxelles. Am înlocuit “omul nou, socialist” cu modelul de “om de succes” care face afaceri cu statul şi îi cântă nişte brazilieni la nunta copilului. Am înlocuit telejurnalul cu creşteri record ale producţiei, cu telejurnalul cu inundaţii, accidente de maşină şi moldoveni violatori de bunici. Etc., etc., etc. Dar în esenţă, nu s-a schimbat nimic. Statul e cel mai mare duşman al fiecăruia dintre noi.

Statul plăteşte alocaţii pentru copii de 7 euro pe lună. 7 euro pe lună, ca să ne încurajeze să facem copii. Ieri, Senatul a respins un proiect de lege care viza creşterea acestei alocaţii. Cică nu sunt bani. Sunt bani însă să îşi cumpere DNA-ul scule de ascultat. Că e mai important pentru societatea asta să ne asculte statul, decât să avem copii sănătoşi.

Statul plăteşte un jandarm cu 1o clase, care trăieşte pentru a se bate, de trei ori mai mult decât un nenorocit de profesor de gimnaziu sau de liceu. Cică nu sunt bani pentru educaţie. Da’ pentru jandarmi sunt, nu? De ce dracu plăteşte statul mai bine pe ăla care te bate decât pe ăla care te educă e o întrebare fără răspuns. Nu mai bine ducem nişte jandarmi în şcoli să îi bată pe ăia de mici, că unde dă statul creşte carnea. Dă-o mă-sa de şcoală, ce Gigi o ajuns model de succes cu şcoală?

Vine dl. ministru Şova, de la marile proiecte – asta e noua denumire pentru şpăgi aparent – să ne spună că nu contează cine face exproprierile. Să mori tu, dl. ministru? Da’ în Constituţie ce Satana scrie? Că dacă nu contează, jur că angajez şi eu NNDKP-ul să mă ajute să expropriez vreo două sate de lângă Cluj, să fiu boier. Apropos, că veni vorba, ANI nu sesizează conflictul de interese de la masa unde negociază intens dl. ministru Şova cu dna. avocat Şova contracte între statul român şi diverse mari proiecte (Bechtel, RMGC etc.)? Sau conflict de interese e numa’ când un nenorocit de primar o angajează pe fii-sa secretară la primărie să se îmbogăţească aia din generosul salariu de 700 lei pe lună?

Ieri am văzut pe net cum jandarmii se împing cu nişte oameni din Moldova care vroiau să împiedice o companie americană să creeze locuri de muncă şi să ne dea 7% din gazul pe care îl scot. Io înţeleg că ăia au avize şi tot ce le trebuie, rămâne ca instanţele se le verifice legalitatea. Dar tot nu înţeleg ce căutau jandarmii acolo. Că dacă io am aviz de construire şi vecinul se opune, mă tem că nu vin jandarmii să îi bage minţile în cap. Primul ministru proclama cu patos acum vreo 2 ani o moţiune în Parlament cerând interzicerea explotării gazelor de şist. O ajuns prim ministru şi imediat l-o luat consilier personal pentru probleme strategice pe Wesley Clark, fost general NATO, actualmente membru în consiliul director al companiei americane care exploatează gaze de şist prin Polonia şi cere acelaşi lucru şi în România. Conflict de interese? Hai, bă să fim serioşi, vreţi să se supere ambasada USA pe noi? Ce drac’, mă, ia mai căutaţi un primar de la ţară care are fiica angajată ca secretară… Îmi şi imaginez cum discută Ponta cu consilierul lui pe probleme strategice:

- Boss, ăia de la Pungeşti, plătiţi de Soros, Putin, Greenpeace, masoni şi organizaţia de protejare a nurcilor cu trei dinţi, nu lasă eroii de la Chevron să vă ia 93% din gaze.

- Văzui şi io, mânca-ţi-aş portofelu’, şi ce propui, că tu eşti consilliere?

- Păi, ca general, io ştiu că disciplina se face cu bătaia. Ia bagă gaborii peste ei.

- Excelent, nu m-aş fi descucat fără dv….

Un procuror extrem de slab profesional de la DNA îl trimite în judecată pe ducele de Dâmboviţa, iar ăsta îi arată cine e şeful şi Papici trece la anchetat naşii de pe trenuri. Primul care iese la scandal la teve este ambasadorul american, care le bagă pe alea cu statul de drept, cu îngrijorarea pentru activitatea DNA etc. Nu se întreabă nimeni ce-l fute grija în asemenea hal pe ambasadorul american de soarta DNA, că mă îndoiesc că Papici e dragostea vieţii lui? Dacă cineva chiar crede că ambasadorul e realmente îngrijorat de statul de drept din România şi de independenţa procurorilor, îl invidiez: tre’ să fie fain să fii atât de naiv. În realitate, îngrijorarea maximă e ca nu cumva ăla pe care îl pun în locul lui Papici să se apuce să ancheteze cum dracu am plătit câteva miliarde de euro pe 50 km de autostradă care leagă punctele de maxim interes Gilău şi Luna. Fără licitaţie, evident, cu contract secret, evident. Că cineva clar o luat şpagă, iar cineva clar o dat. Iar cine o dat e motivul e îngrijorare al ambasadorului. La povestea cu Chevron-ul e la fel, că s-o dat nici nu se pune problema, problema e eventual cât. Iar ambasadorul ar fi foarte necăjit să ştie că vreun nou Papici ar fi interesat să verifice cât şi de la cine.

Poveşti din astea scriu mai multe decât Sadoveanu. Şi mă uit cum statul român stă şi se uită la toate astea, fără să facă nimic. Pe banii mei. Din martie până acum, am plătit statului român ca un prost cinstit ce sunt vreo 85.000 lei din munca mea. Şi din toţi banii ăştia, în generozitatea lui, statul român îi dă copilului mei 30 de lei pe lună, mi-a făcut o autostradă să mă duc până la Luna dacă reuşesc să străbat îmbulzeală până în Gilău, îmi plăteşte salariul de prof cam la juma din nivelul jandarmului care mă caută în buzunare dacă merg la meci şi îmi ascultă telefonul poate, poate află că-s periculor pentru securitatea naţională. Am şi faţă de periculos… Sunt momente în care inspirat de prea multe scene din Pulp Fiction am un chef nebun să iau o mitralieră, să intru în sediu la finanţe şi să îi întreb: ce faceţi cu banii mei, mă? Eventual, aşa pe un ritm de manele cu dujmani, să aibă un specific naţional toată treaba.

PS. Îi invit pe toţi guvernanţi care au ceva de vânzare să mă angajeze să le vând eu averea. Le dau 7 % din veniturile obţinute. Şi jur că şi creez vreo 2-3 locuri de muncă din restul de 93 %. Şi, să moară mă-sa, la comisionul ăsta de 93%, dau şi şpagă. Care se bagă, să mă contacteze, e o ocazie unică să primeşti 7 % din averea ta. Plus şpagă, plus locuri de muncă. De nerefuzat.

Până nu demult nu aveam nicio părere despre Roşia Montană. Adică, evident că mi se pare o tâmpenie proiectul ăla şi o mare nesimţire. Mi s-a părut tot timpul o chestie de ţară bananieră să dai unor companii străine exploatarea materiilor prime pentru o şpagă serioasă şi nişte minciuni despre cota de profit a statului. Argumente împotriva proiectului sunt atât de multe încât orice spun, repet ceea ce s-a spus. Totuşi, preferam să nu am nicio părere pentru că reacţia opiniei publice – deşi corectă – a fost una de tip isteric, cu prea mulţi oameni care or auzit că e la modă să protestezi pentru Roşia Montană. Mă cam irită concentrarea asta pe o măgărie, în tip ce altele mai mari sau echivalente sunt ignorate, pentru că nu or ajuns la modă. Aşa, de exemplu, a se vedea proiectul din valea de mai jos de Vidraru sau ţeapa Bechtel.

În fine, m-am răzgândit şi am decis să zic şi eu ceva despre acest subiect. Pentru că m-am iritat. Întodeauna mă irită la maxim atunci când cineva mă ia de prost, dar atunci când încearcă să ne ia de proşti pe toţi, maximul creşte brusc. De când s-a adoptat acel proiect de lege şi de când cu vizita a ceva comisie la faţa locului, lucrurile au explodat. Cu toate astea, principalele linii de ştiri online sau teve au tăcut mâlc. Azi la Cluj zice poliţia că au fost 5000 de oameni care au protestat împotriva acestui proiect, iar Ziua de Cluj tace ca porcu în faţa cuţitului. Realitatea teve idem, tereve idem, antena trei idem etc. Io înţeleg perfect că orice e de vânzare în lumea de azi, dar să te vinzi pe tine însuţi înseamnă că eşti curvă. La propriu. Iar asta înseamnă că suntem luaţi de proşti toţi ăia care încercăm să aflăm ceva ştiri de la ei. Iar asta e extrem de enervant.

Hai să mergem mai departe. Aştia care acum tac publicau pe larg acum vreo 2 zile un sondaj făcut de Sociopol care arăta că 68 % din români vor lacul cu cianură. Sigur ecologizat, deşi eu nu ştiu cum Satana poţi ecologiza un lac de cianură. M-o mîncat curiozitatea să văd cine îs Sociopol ăştia, că nu am mai auzit de ei. Ţac-pac la registrul comerţului şi descoper următoarele. Firma s-a înfiinţat la 1 aprilie 2013. Ce coincidenţă… Acţionar principal şi administrator este dl. Palada Mirel, care a mai fost acţionar la o firmă de sondaje CCSB împreună cu fiica lu domnu Voiculescu, să trăţi! Firma asta este cea care a făcut exitpoll-urile alea spectacol de la ultimele alegeri, confirmate la “marele de fix” de rezultate. Ce coincidenţă…. Tot acest domn este acţionar împreună cu soţia la firma Paltel Group SRL, fimă suspendată din 2011. Acum nu ştiu dacă este vreo legătură cu asta şi nici nu vreau să insinuez nimic, dar căutaţi pe net după acest nume…

Toate aceste descoperiri le-am făcut în circa 2 minute, cu maxim 5 click-uri şi orice ziarist din ţara asta putea să le facă. Mai ales că nici ei nu or auzit de Sociopol, deşi poate mai auzim la următoarele alegeri. Altele nu mai am de adăugat decât că, la orice oră, prefer o curvă unui ziarist. Măcar aia nu se pretinde altceva. Libertatea presei nu înseamnă libertatea de a te vinde în ultimul hal. Înseamnă inclusiv nişte obligaţii de a ne informa. De a fi câinele de pază al democraţiei. Nu nişte bloguri şi facebook-ul trebuie să facă asta, ci voi, stimaţi ziarişti.

La un bordel de şmecheri ora e 250 euro, iar un masaj erotic costă vreo 300 de lei. Noroc că am clienţi curve şi peşti, că ştiu cum funcţionează piaţa. Bună şi avocatura la ceva :d. Mă întreb dacă la ziar sau la teve măcar o fi mai scump? Că, dacă e mai ieftin, zău că vă irosiţi talentele degeaba în loc să practicaţi acelaşi lucru, dar cinstit, într-un bordel.

Văzând reacţiile provocate de un text scris în urmă cu ceva vreme şi preluat ieri de juridice.ro, cred că trebuie reluată discuţia corupţiei în justiţie.

În ciuda a ceea ce s-a înţeles din ce am scris eu, nu cred că toţi judecătorii şi procurorii sunt corupţi. Cred că cea mai mare parte sunt oneşti. Iar, dacă aceştia din urmă au înţeles altceva, îmi cer scuze, cu speranţa că vor fi acceptate.

Ca să mai clarific un lucru: nu am scris afirmaţiile care au născut atâtea reacţii în contextul anchetei DNA legate de acea judecătoare de la Curtea de Apel Bucureşti. De altfel, cred că a fost scris înainte să înceapă circul. Plus că, pe mine cel puţin, referatul cu propunerea de arestare nu prea m-a convins, dar poate că am eu reflexe de avocat. În fine, ideea e că nu are nicio legătură ce am scris cu şpaga de 1 milion de euro şi cu scandalul care a urmat.

Cred însă că discuţia despre corupţia în justiţie trebuie purtată şi nu băgată sub preş. Încrederea în justiţie este mult prea importantă pentru orice ţară şi orice societate care se vrea normală la cap şi dacă corupţia este o chestie care gâtuie o societate indiferent de nivelul la care se manifestă, atunci când se manifestă în justiţie efectele sunt devastatoare. Nu stăm bine din acest punct de vedere. Ultimul sondaj de care ştiu spune că încrederea în justiţie e undeva la 30%. Sub încrederea în instituţii intens criticate, precum Parlamentul (40%) sau poliţia (50%). Încrederea în profesia de judecător este printre cele mai mici (39%) la fel ca şi în cea de procuror, mai mici până şi cea în avocaţi, ceea ce mi se pare hilar (41%). E dezastru, din punctul meu de vedere. Rezultă de aici, că oamenii cred, în mare măsură, că judecătorii sunt corupţi. Sigur, e o percepţie, nu toţi cei care cred or avut vreodată un proces şi imens de puţini dintre ei or dat vreodată şpagă unui judecător. Totuşi, percepţia asta spune ceva. Ceva care ar trebui să îi pună pe gânduri pe cei cinstiţi, nu să îi revolte. Omul trebuie să aibă încredere că dacă are o problemă judiciară, ea va fi rezolvată cinstit şi oamenii nu prea par să creadă asta.

Hai să mai adaug ceva. Am păţit de câteva ori – şi cred că orice avocat a păţit-o de câteva ori – ca anumiţi clienţi sau potenţiali clienţi să mă întrebe dacă “nu se poate rezolva ceva cu judecătorul”. Sigur că răspunsul a fost negativ şi, de multe ori, finalizat cu un şut în curul clientului. Dar faptul că se întâmplă destul de frecvent aşa ceva indică faptul că oamenii percep în acest fel sistemul. Mi s-a întâmplat de câteva ori – puţine – să pierd clienţi pe motiv că au discutat cu alt avocat şi li s-a spus că “se rezolvă”. De curiozitate, am urmărit evoluţia ulterioară şi, de cele mai multe ori, s-a rezolvat “o laie”. Sunt convins că sunt avocaţi care îşi ademenesc clienţii cu aşa ceva, indiferent dacă chiar dau şpagă sau nu. Dar şi asta indică măcar faptul că oamenii sunt convinşi că se poate. Mai mult, de vreo 2 ori, diverse persoane mi-au spus că dacă am nevoie de o “pilă” la anumiţi judecători, se rezolvă. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu, că nici măcar nu vreau să vorbesc despre aşa ceva, dar şi asta indică acelaşi lucru.

Bun, acuma: cum se formează această percepţie? De ce oamenii cred că Parlamentul – atât de intens criticat – este mai de încredere decât justiţia? Personal, cred că din două cauze interdependente. Prima: există judecători şi procurori spăgari. Unii au fost condamnaţi, alţi acuzaţi, iar pe alţii nu i-au prins. Nu ştiu câţi sunt, sper că extrem de puţini, deşi am senzaţia că mă înşel. Sincer să fiu, cu vreo 2-3 excepţii, dintre judecătorii pe care îi cunosc cât de cât din sală sau din afara ei, nu îl văd pe vreunul să pună botul la plic. Cu toate astea, auzi atât de multe încât nu pot fi toate zvonuri, aşa că am ajuns să bag mâna în foc pentru nimeni. Aş fi însă foarte dezamăgit să aflu vreodată cu vreunul peste care am dat în sală e şpăgar. Revenind însă la ce spuneam, prima cauză a percepţiei este faptul că există judecători şi procurori corupţi. Dacă negăm asta, ne punem ochelari de cal şi nu mai rezolvăm nimic.

A doua cauză cred că e mai importantă decât prima. Pentru că ştiu mult mai mulţi poliţişti, profesori sau funcţionari de la primărie corupţi decât magistraţi şi totuşi încrederea în aceste instituţii e mai mare. Adică, sunt convins că cei mai mulţi dintre români nu au dat niciodată şpagă la instanţă sau la parchet, la fel cum cei mai mulţi au dat şpagă la primărie sau la un poliţist şi toţi au dat şpagă la medici. Totuşi, în ăştia din urmă au mai multă încredere. De ce? Păi, cred că din două motive mari şi late. În primul rând, dacă dai şpagă ca să nu îţi ia permisul sau ca să ţi se dea o autorizaţie de construire, nu ai senzaţia de nedreptate. Dacă dai şpagă ca să câştigi un proces, ştii că se face o nedreptate.

În al doilea rând şi cel mai important e lipsa reacţiei instituţiilor cu pricina şi a celorlalţi magistraţi, concretizată în băgarea gunoiului sub preş. Sincer să fiu, deşi sunt convins că mulţi dintre magistraţi trăiesc sub un glob de sticlă din care nu vor să iasă, nu cred că ei nu or auzit diverse poveşti despre şpăgi, pile şi presiuni. Şi nu cred că nu li s-a oferit vreodată, în diverse modalităţi, ceva. Sigur că e normal să fi refuzat şi să discute despre aşa ceva. Dar nu cred că e suficient. Suntem atât de mâncaţi de corupţie încât nu cred că e suficient ca ăia dintre noi care nu concep să se bage în căcat să stea deoparte, pentru că se ştiu cu conştiinţa împăcată. Cred că magistraţii cinstiţi trebuie să facă ceva, în afară că se supără pe un avocat care se exprimă de o manieră exagerată, pentru a reduce şi preveni corupţia.

Ce anume?

În primul rând, să vorbească despre asta. Tupeul cu care unii dintre cei condamnaţi au acţionat şi au discutat se explică şi prin faptul că cei din jurul lor nici nu pomenesc despre şpăgi, ca şi cum nu ar exista. Cred că, dacă se vrea combaterea unei percepţii dureroase pentru orice magistrat onest, aceştia trebuie să discute public şi îndelung despre asta.

În al doilea rând, cred că corpul magistraţilor normali trebuie să ceară unele modificări care diminueze posibilitatea de funcţionare a reţelelor de corupţie care par să existe. De exemplu, ar fi ok după mine să se mai modifice din când în când componenţa completelor de recurs sau apel, să nu mai fie tot ăia în aceiaşi zi a săptămânii. Adică, poate ar fi mai ok ca să nu am acelaşi complet în recurs marţea de ani de zile. Tot aşa, de exemplu, dacă tot s-a descoperit gaura la covrig – adică cum putem frauda repartizarea aleatorie prin Ecris – poate schimbăm un pic sistemul. Zic eu că sistemul ar trebui să lupte pentru desfiinţarea parchetelor şi instanţelor cu 2-3 magistraţi, că acolo este una dintre bubele cele mai mari, în condiţiile în care repartizarea e complet nealeatorie.

În al treilea rând, cred că judecătorii oneşti ar trebui să fie mai ochii în patru la colegii lor. Nu am nicio probă, dar sunt convins că de multe ori, la un complet de recurs un singur om studiază dosarul şi restul merg pe încredere în colegul care ştie dosarul. Sigur că e frumos să ai încredere în colegi, dar ia să ne gândim cum se poate simţi un jude care vede la un moment dat că al său coleg tocmai ce o fost acuzat că o luat şpagă pentru un dosar soluţionat teoretic împreună.

În al patrulea rând, cred că atunci când un jude sau procuror e condamnat pentru fapte de corupţie, restul magistraţilor ar trebui să îl facă pe ăla troacă de porci, nu să tacă ruşinaţi. Pentru că tăcerea asta poate fi interpretată în fel şi fel….

În fine, sunt mai multe chestii la care ar putea să conducă o discuţie serioasă pe această temă. Nu ştiu dacă o să am cu cine, dar îmi propun să organizez în curând un workshop pe această temă. Sper să găsesc şi magistraţi care să vrea să discute onest problema, fără să o nege. Şi, ca să nu uităm de unde plecase discuţia, cred că o modalitate de creşte încrederea în justiţie este utilizarea juraţilor. Cred că e o idee care merită gândită puţin, măcar pentru că un sondaj făcut de Transparency România ne spune că 78% din populaţie ar vrea asta.

Ca să fii avocat (bun) îţi trebuie nişte chestii. Într-o ordine oarecum relativă, ai nevoie de:

1. Telefon. Ca să ţii legătura cu clienţii. De 50 de ori pe zi. Dacă nu vorbeşti cel puţin 2 ore pe zi la telefon nu eşti bun. După aia te întrebi unde s-o dus toată ziua şi tu nu ai făcut nimic.

2. Mail. Ca să ţii legătura cu clienţii care au bunul simţ să nu te sune de 10 ori de zi. În consecinţă, îţi scriu mailuri, tu le scrii lor şi pe la prânz l-ai spart pe Eminescu care o scris numa’ nouă scrisori toată viaţa lui şi tu eşti deja pe la a 10-a. Bine, ale lui erau în versuri, da’ şi publicul ţintă era altul.

3. Birou. Ca să ai unde să te întălneşti cu clienţii sau cu aparţinătorii lor atunci când statul s-o gândit că mai bine te vezi cu ei printr-un geam la puşcărie. Din când în când clienţii preferă contactul vizual. Când e vorba de plătit onorariul şi tu îl preferi. Deci, îţi trebuie un birou unde să asculţi necazurile oamenilor şi să le dai sfaturi, explicându-le cum lucrurile pot să meargă prost, deşi ar trebui să meargă bine. Pe scurt, încă vreo 2 ore pe zi ţi le consacri acestor întâlniri.

4. Secretară. Ca să aibă cine să le spună la clienţi că nu eşti. Ca să aibă cine să se ducă să facă copii din dosare, să depună acte şi alte chestii de genul ăsta, pe care tu nu poţi să le faci că eşti ocupat cu vorbitul la telefon şi cu mailurile.

5. Fax. Ca să aibă secretara cu ce să trimită faxuri. Şi ca să te poată înştiinţa organele de urmărire penală de efectuarea unor acte de urmărire la care poate ai chef să participi.

6. Stagiari, colaboratori etc. Ca să aibă cine să lucre în timp ce tu desfăşori activităţile de la punctele 1-3. Şi ca să aibă cine să te sune de 20 de ori pe zi, că nu îs de ajuns clienţii.

7. Clienţi. Fără ei, nu are niciun sens, e ca fotbalul fără spectatori. Deci îţi trebuie şi din ăştia. Cum faci rost de clienţi. Există diverse metode. Aia normală e făcându-ţi mulţumiţi clienţii anteriori, prin activităţile descise mai sus şi mai jos. Alealalte anormale includ o variaţiune de metode care oscilează de la şpagă (în cazul în care clientul este statul sau instituţiile publice) până la atârnatul pe holurile tribunalului, poate vreo babă are nevoie de un advocat. Prefer să rămân la varianta normală.

8. Abilităţi sporite de yoga. Doar astfel te poţi proteja mental de toate aberaţiile pe care le vezi în jurul tău, de avocaţii grobieni cu atitudine de ţaţă revoltată, de procurori cu spiritul pe care doar un stat poliţienesc ţi-l poate da, de judecători care scriu mai mult decât citesc. Doar cu exerciţii puternice de control nervos te poţi abţine când vreun judecător are senzaţia că îi tulburi somnul raţiunii şi încearcă să îţi demonstreze cine e cu adevărat şeful. E bine de regulă să nu te cobori la mintea prostului, pentru că după aia joci la nivelul lui şi te bate din experienţă. Totuşi, dacă ăla te judecă, tre’ cumva să te cobori la nivelul lui, că altfel te omoară numa’ pe baza de complex de superioritate.

9. Noroc. Tre’ să ai noroc să pici cât mai des la judecători buni (mai îs şi din ăştia). Altfel, punctul 8 se dovedeşte sensibil de important.

10. Maşină şi disponibilitate la program prelungit. Pentru că o să cunoşti ţara mai bine decât orice doctor în geografie. O să ştii pe fiecare drum pe unde stă de regulă radarul, o să ai în fiecare oraş cu instanţă în dotare un loc unde o să mănânci de fiecare acelaşi lucru, o să devii cel mai mare fan al sendviciurilor şi buzilor de la OMW. Nimic nu se compară cu sentimentul de la merge până la Bucureşti ca să te amâni pentru lipsă de procedură, e ceva sublim, care face ca orice căcat să pară un parfum.

11. Jocuri pe telefon. Altfel, ai belit-o în cele 4-5 ore pe care le petreci aşteptând să îşi vină cauza la rând. Sigur, ai putea în orele să mai scrii un mail – dacă ai telefon cu jocuri, ai şi mail pe telefon – sau să vorbeşti, dar altul e sentimentul când o faci de la birou. La instanţă, tre’ să te joci pe telefon, exceptând situaţia în care îţi face plăcere să stai la cioace cu colegii avocaţi care aşteaptă împreună cu tine să se facă apelul salvator. Astfel, poţi să auzi tot felul de dosare şi ce or păţit în ele (de regulă, se povestesc fazele naşpa, alea bune nu se împărtăşesc) şi cât de porci îş judecătorii. Plus poţi să afli ce clienţi importanţi au. Prefer jocurile pe telefon la orice oră. Evident sunt şi incoveniente. Primul derivă din incompetenţa producătorilor de telefoane care nu or reuşit să facă o baterie care să facă faţă cu succes la o zi petrecută împreună cu justiţia română. Doi, te tot sună diverşi oameni şi îşi întrerup jocul fix când eşti pe punctul să faci termini nivelul. Trei, nu poţi fuma în sala de judecată şi tot trebuie să ieşi. Dar, în ciuda tuturor acestor inconveniente, fără jocuri eşti mort.

12. Lipsa sentimentului justiţiei. Dacă crezi că vei câştiga de fiecare dată când ai dreptate, dacă te-ai născut cu sentimentul dreptăţii, nu ta face avocat. Jocul de-a justiţia e mai aleatoriu decât pokerul şi de multe ori nu cîştigă ăla care are cărţi mai bune. Dacă pui la suflet de fiecare când pierzi deşi ai dreptate ajungi rapid la nebuni. Sau te comporţi ca un nebun, dispus să povestească toate mizeriile pe care le-o păţit ălora care nu se joacă pe telefon în timp ce aşteaptă cauza.

13. Capacitatea de a da veşti proaste. Nu e simplu să dai clienţilor veştile proaste. Îţi trebui un pic de stomac pentru asta. Singurul remediu este să te ştii împăcat că ai făcut tot de o depins de tine şi să speri că şi clientul ştie sau simte asta. În rest, e bine să o spui direct şi fără menajamente şi să închei de o manieră filosofică cu un “asta-i viaţa”.

14. Ceva ştiinţă de carte. E destul de bine să şi ştii ceva carte. Aproape la fel de important ca şi chestiile de mai sus. Nu e atât de important în condiţiile în care cei din jurul tău or deschis ultima carte de drept în sesiunea de restanţe din anul 5, dar te poate ajuta în meserie. Şi mai important e să nu uiţi să mai şi citeşti în timpul (puţin) în care nu te ocupi de lucrurile mai importante de mai sus.

Sigur, mai sunt şi altele (capacitatea de a inova, retorică bună, experienţă, nume etc.) dar astea le citiţi în articole care descriu viaţa ideală de avocat la care ajungi mult prea rar, blocat undeva în viaţa reală descrisă mai sus.