Poveşti cu graţieri şi abuzuri

Trăim o epocă ciudată. Explozia Internetului a schimbat lumea. În bine şi în rău, dracu’ ştie dacă mai mult bine sau mai mult rău. Din punctul meu de vedere, un lucru e cert: Internetul şi explozia comunicării au creat, între altele, raiul băieţilor care trăiesc din manipulare. Dacă prin mijloace clasice era al dracu’ de greu să manipulezi mulţimi importante de oameni, netul şi presa modernă (aia clasică a decedat din cauza netului) a făcut-o extrem de uşoară. Oamenii au astăzi tendinţa naturală de a nu citi decât chestiile cu care sunt de acord dinainte de a le citi, nu se uită decât la cei cu cate sunt, din start, de acord etc. Targetarea publicului ţinţă e atât de facilă încât manipularea s-a transformat dintr-o chestie subtilă într-una “pe faţă”. Nici măcar nu e nevoie să minţi, adevărul e atât de gri zilele astea, că e suficient să îl prezinţi incomplet unor oameni care vor, din start, să vadă numai alb sau negru.

Hai să luăm vânzoleli ultimelor perioade pe post de exemplu:

Graţierea şi modificarea codurilor prin ordonanţe de urgenţă. Jurişti de renume mondial, de la Danileţ până la înfierbântaţii de la Curtea de Apel Constanţa susţin că nu se poate constituţional asta, pentru că o graţiere se dă numai prin lege organică. Ba se poate! Domeniile în care nu pot să intervină ordonanţele de urgenţă sunt scrise în Constituţie, iar Curtea Constituţională a clarificat de mult (prost, din punctul meu de vedere) ce se poate reglementa prin ordonanţe şi ce nu. Că nu e legitim, e adevărat. Dar e valabil pentru 99% din OUG-urile date în neştire de toate guvernele. E cel puţin bizar faptul că acum prostestăm că cică nu schimbăm legile justiţiei prin ordonanţe de urgenţă (foarte corectă afirmaţia, de altfel) dar nimeni nu a zis nici mâc când acum un an Guvernul a schimbat prin ordonanţă de urgenţă vreo 70 de articole din codul de procedură penală. Fără aviz de la CSM, fără dezbatere publică, de la cel mai european guvern din istoria României. Am aflat de acea ordonanţă de urgenţă în sala de judecată, judecându-mă pe unul dintre articolele modificate. Cel mai ironic în toată lupta asta între “penali” şi “instituţiile anti-corupţie” este că şi DNA-ul a fost înfiinţat tot prin ordonanţă de urgenţă. Şi încă nu protestează nimeni pe tema asta. Iar acea ordonanţă de urgenţă a fost aprobată în Camera Deputaţilor cu mai puţine voturi decât era nevoie pentru o lege organică…

Pe scurt, e adevărat că nu e firesc să modifici coduri prin ordonanţe de urgenţă. E la fel de adevărat că nu e firesc să protestezi pentru asta numai când instituţii înfiinţate prin ordonanţă de urgenţă cer asta.

Graţierea în sine este o instituţie perfect legitimă. E adevărat că, în urma graţierii, unii ies din puşcărie, iar alţii nu mai merg. Dar, pentru numele lui Sauron, dacă asta este un dezastru pentru omenire, de ce dracu mai avem această instituţie? De ce s-au mai dat graţieri (ultima acum vreo 10 ani parcă) şi nu o fost atâta scandal? E de discutat textul ordonanţei/proiectului de lege sau ce dracu o fi. Acel articol 2 este stupid din punct de vedere juridic şi extrem neclar în ceea ce priveşte aplicarea sa (nu scrie când trebuie să ai 60 sau copii: la data comiterii faptei, la data condamnării, la data aplicării graţierii etc.). Lista de infracţiuni excluse de la graţiere e discutabilă, dar nu ştiu de unde ideea că vine Apocalipsa peste noi. Cine citeşte până la capăt lista aia constată că, prin referire la art. 5 din Legea 78, toate faptele de corupţie sau asimilate sunt excluse.

Nu cred că această graţiere poate rezolva problema enormă a suprapopulării puşcăriilor. O poate diminua, dar nu cred că o poate rezolva. În egală măsură însă, nici alte afirmaţii publice nu sunt reale, ci sunt făcute cu scopul de a manipula. Tocmai citesc o ştire că ceva deşteaptă de la un ONG spune că graţierea ar închide dosarele revoluţiei şi ale mineriadei. Era să îmi pice ochii din orbite. Dooooaaaaamnăăăăă, cred că nici la Spiru nu te putea învăţa aşa ceva! Preşedintele, repet Preşedintele, plus Preşedintele Senatului, repet al Senatului, primii doi oameni în statul ăsta cretin pe care îl avem vorbesc despre amenda pe care ne-o dă/nu ne-o dă CEDO. Nu te aştepţi ca băieţii ăştia să ştie ce face CEDO, dar te aştepţi ca ai lor consilieri să ştie. CEDO nu dă amenzi. Eventual, îţi spune că tu, ca şi stat, te-ai pişat pe propria constituţie atunci când ai ignorat nişte drepturi fundamentale ale unor oameni. Şi, eventual, te obligă să le dai nişte bani acelor oameni ca despăgubiri pentru că ţi-ai bătut joc de ei. Dar nu dă amenzi. Sau poate am lipsit eu în ultimii ani de pe planeta asta.

Alţii or făcut lista celor care scapă. Nume, unu’ şi unu’, suficiente cât să agite masa din ce în mai mare de IYI (intellectual yet idiot) funcţionali pe care îi putem manipula. De unde Avraaam ştiţi asta? Că acele procese sunt pe rol, se pot pronunţa tot felul de pedepse, se pot schimba încadrări juridice etc. La mine în birou am făcut o analiză să vedem ce se întâmplă dacă intră graţierea aia în vigoare. O să iasă din închidoare 2 foşti clienţi: unul condamnat pentru ucidere din culpă (accident de circulaţie), iar altul condamnat pentru transferul unor date de carduri. Atât. Pe dosarele aflate pe rol, habar nu am şi e imposibil de anticipat. Eventual, am un client în apel unde doar eu am făcut apel, omul are sub 5 ani şi nu se mai poate mări, dar ăla cred că va fi achitat. Oricum, e cu suspendare, deci graţierea nu tare îl interesează. De unde Dzeu or ajuns unii la concluzia că scapă Udrea, de exemplu, să mor dacă ştiu. Că ar putea să o ajute graţierea e adevărat, dar până acolo drumul e lung.

Pe scurt, eu cred că, dacă eliminăm art. 2 din ordonanţă şi mai revizuim un pic lista de fapte exceptate, ar fi lege bună. Mai ales dacă ar fi adoptată de Parlament, nu de Guvern.

Abuzul în serviciu. A doua iritare maximă a societăţii oarecum civile este modificarea conţinutului de la infracţiunea de abuz în serviciu. Ca să fiu sincer, eu aş abroga acel text. Cu totul, nu cu 200.000 lei sau orice alte sume. Încerc să explic.

Înainte de asta, pentru urechile fine i-auzi una de la Comisia de la Veneţia (n-am chef să explic ce e asta, dar există google.): “Comisia susține că asemenea prevederi penale generale sunt foarte problematice, atât cu privire la cerințele calitative ale articolului 7 al CEDO, cât și la alte cerințe fundamentale conform principiului suveranității legislative, precum previzibilitatea și acuratețea juridică și susține, de asemenea, că acestea sunt în mod special vulnerabile la manevre politice abuzive (conform Liivik v. Estonia, 25 iunie 2009) […] 102. Pe această bază, Comisia de la Veneția considera prevederile penale naționale cu privire la abuzul în serviciu, excesul de autoritate și expresii similare trebuie interpretate în sens îngust și aplicate cu un prag înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi spre exemplu: infracțiuni grave împotriva proceselor democratice naționale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparțialității administrației publice, șamd.

Ce i-o fi apucat pe băieţii ăia de la Strasbourg să spună o astfel de inepţie? Şi de ce dracu’ statele care susţin “lupta anti-corupţie” precum SUA, Olanda, Franţa sau Germania nu or incriminat drăcovenia asta de infracţiune, dacă asta este sursa binelui în lume. Răspunsul e simplu: pentru că incriminarea e atât de largă încât nu există funcţionar care să nu fi comis fapta asta. Textul spune că merge la pârnaie orice funcţionar (public sau privat) care o încălcat o lege în exercitarea atribuţiilor sale şi o provocat o pagubă cuiva. Orice poliţist care o făcut un proces verbal de contravenţie anulat ulterior în instanţă pentru că e nelegal merge la puşcărie. Orice procuror care o redactat sau avizat un rechizitoriu anulat în instanţă merge la puşcărie. Orice judecător care pronunţă o soluţie casată de instanţa superioară merge la puşcărie. Orice casier de la butic care nu îţi dă 5 bani rest merge la puşcărie. Orice şef de instituţie care semnează vreun act pe care îl pun sub nas departamentele de sub el, iar actul e anulat ulterior în instanţă ca fiind nelegal merge la puşcărie. Etc. Aaaa, nu e normal să fie aşa? Fix de aia o zis Comisia de la Veneţia ce o spus, tocmai de aia învăţătorii noştrii mai din Vest nu au aşa ceva prin legi. Sigur că nici la noi nu merg la pârnaie toţi funcţionarii. Dar legea asta permite organelor să aleagă pe cine vor, că sigur ceva îi găsesc. Aşa cum mi-a spus un procuror: “o să luăm toate dosarele la care a lucrat dl. X până găsim ceva unde a făcut vreun act ilegal“. Sau cum a spus un procuror de şedinţă atunci când am spus că am hotărâri judecătoreşti care spun că un act a fost legal: “Ministerul Public are o altă opinie“. Pe scurt, vreţi Kafka? Infracţiunea de abuz în serviciu este o subiect permanent.

Sigur, voci autorizate, mari jurişti ai acestei ţări până să descopere că sunt doar nişte jurnalişti cu ochi albaştri, susţin altceva. Că scapă Dragnea, că scapă Udrea sau alte persoane pe care nu le adoră nimeni. De data asta, s-ar putea să fie adevărat. Dar, oricum o luăm şi o punem, textul ăla de la abuzul în serviciu este o imbecilitate. Cu sau fără ăia 200.000 lei, cu sau fără decizia CCR. Iar apropos de isteria declanşată prin aceleaşi butoane, vă mai amintiţi:

  • cum urla aceeaşi societate civilă despre pericolul pentru lupta anticorupţie atunci când CCR a spus că nu e firesc ca SRI, SIPI, DIPI şi alţi I să ne asculte telefonul? Se spunea că scapă nu ştiu câţi, erau liste prin presă, Moise Guran era cu ochii ieşiţi din orbite, iar Mândruţă plângea amar la radio. Or trecut aproape 2 ani. Câţi or scăpat?
  • cum urla aceeaşi societate civilă despre pericolul pentru lupta anticorupţie atunci când CCR a modificat oarecum textul de la abuz în serviciu? Se spunea că scapă nu ştiu câţi, erau liste prin presă, Moise Guran era cu ochii ieşiţi din orbite, iar Mândruţă plângea amar la radio. O trecut vreun an. Îmi spune cineva numele unuia achitat?

PS. Vă mai amintiţi de M10? :)) Care lupta masiv cu corupţia, condus de un fost procuror care aresta studenţi în perioada mineriadei… Care sprijinea statul de drept negociind politic funţiile înalte din parchet… Care se dădea mare că o înfiinţat DNA-ul, când, de fapt, surpriză, DNA-ul a fost înfiinţat de Adrian Năstase, un simbol al luptei anti-corupţie. Ce mai face M10, chiar?

PS. Textul meu nu are concluzie. Are doar nişte constatări şi un îndemn: nu vă mai lăsaţi tâmpiţi atât de uşor. Nici de Antena 3 şi nici de hotnews. Mulţi dintre cei care s-au separat în loc să se unească sunt la fel: oameni cinstiţi, educaţi, care vor să fie bine. Pentru asta trebuie să folosim propriul creier. Să folosim informaţia, nu senzaţia. Şi să verificăm dracu’ acea informaţie. De la unii care se pricep la domeniul respectiv. Nu de la cei care se pricep la toate, pentru că atunci când nu ştii nimic poţi să faci orice.

 

Globul de sticlă

Am citit ieri un text scris de doamna Florica Roman, judecător al Curţii de Apel Oradea, doamnă al cărei avocat am onorarea să fiu. Iniţial, după ce am citit textul său, mi s-a făcut rău. Încercasem de mai multă vreme să o conving să nu facă asta, pentru că dosarul penal nu s-a finalizat şi experienţa îmi şopteşte că a te lua în piept cu tot sistemul nu e o idee bună atunci când eşti cu acţiunea penală pusă în mişcare. Mi-am adus aminte apoi de un mail pe care l-am primit de la doamna Roman în urma cu ceva vreme şi care este cel mai trist mail pe care l-am primit vreodată. Şi am primit multe mailuri triste. Şi realizez că e totuşi bine că a spus ce a avut de spus. Dacă toţi tăcem din gură, ne ducem dracu’ toţii. Orbiţi de o companie mediatică şi de un cult al personalităţii DNA ce tinde să devină faraonic, oamenii de bună credinţă nu pot decât să pice în această capcană pentru că nimeni altcineva nu vorbeşte.

Mă obsedează nedumerirea dnei. Roman privitoare la faptul că avocaţii tac. E adevărat: tăcem. Unii din “capul plecat, sabia…”, alţii pentru că “clientul pierde, nu eu”, alţii pentru că ştiu că mulţi judecători se răzbună, alţii pentru că au schelete în dulap şi le e frică, alţii pentru că sunt acoperiţi. Iar barourile şi UNBR tac pentru că şi-au ratat complet misiunea. Iar ratarea e irevocabilă. Cât timp pentru conducerea avocaturii din România principala problemă nu va fi umilinţa pe care şi-o încasează justiţiabilii prin instanţe şi parchete, ci plata contribuţiilor, nu are sens să discutăm despre vorbit.

De ce tac eu? Pentru că am sentimentul că, dacă vorbesc, sunt singur împotriva tuturor. Am scris acum vreo 3 ani ceva şi am primit aplauze la telefon şi pumnii în gură în sală. Pentru că încă cred că dacă ceva de spus o să o spun în sală (iar acolo o fac). Pentru că de multe clienţii îmi spun să tac pentru că încă speră ca “sabia nu îl taie”. Pentru o grămadă de alte motive. Unele sunt pretexte, alte sunt motive false, unele sunt reale.

Dacă Florica Roman nu mai tace, la fel şi Dana Gârbovan şi UNJR-ul, Adina Lupea sau preşedinta AMR (am uitat cum o cheamă pe doamna judecător), cred că ar trebui să ne apucăm de vorbit. Cunosc o grămadă de judecători şi procurori care sunt oameni decenţi şi care încearcă să îşi facă meseria cum pot mai bine. Îşi bagă însă fiecare dintre ei capul în dosarele proprii, prefăcându-se că nu îşi văd colegii care îşi bat joc de ideea de justiţie. Şi degeaba majoritatea magistraţilor sunt ceea ce ar trebui să fie pentru că cei abuzează, care răspund la comenzi politice sau militare, care iau mită, care nu îşi citesc dosarele, care or citit ultima carte de drept în anul IV, care motivează în 2 paragrafe, care copiază rechizitorii etc. sunt suficient de mulţi încât sistemul să nu existe. Toţi cei care sunt decenţi nu trebuie să uite că dacă în cea mai curată cameră din lume pui un rahat, o să pută în toată camera. Lumea justiţiei e plină de abuzuri, de putere scăpată de sub control, de ascunderea gunoiului sub preş şi de incompetenţă şi indiferenţă vecină cu nesimţirea. Îmi asum cele spuse.

În logica textului meu, ar urma să dau nişte exemple. Am vreo 3 exemple din ultima lună, de abuzuri pentru care, într-o ţară normală, nişte magistraţi ar fi fost daţi afară, iar unul ar fi ajuns la puşcărie. Am început să le scriu, însă am şters şi nu le voi publica. De ce? De frică. Pentru că am văzut oameni cărora li s-au înscenat dosare şi au pierdut tot, indiferent dacă au fost sau nu condamnaţi. Pentru că mi-e frică ca, dacă rostesc nume şi fapte, mâine pot fi Florica Roman. Sunt avocat de multă vreme şi atâta încredere am în sistemul judiciar: mi-e frică să dau exemple de abuzuri, cu nume şi fapte, pentru că ştiu că sistemul nu mă va apăra.

PS. Mailul pe care l-am primit de la doamna Roman:

“Radu, mi-e greata…fizic,

Cum am ajuns aici?

Ma tot gandesc de cand am fost trimisa in judecata ca si eu am contribuit la aceasta mizerie..

Justitia independenta…imi vine sa vomez..

Am contribuit cu aceea ca nu mi-a pasat de solutiile colegilor..

Am intors capul in alta parte…

Da, ca raul sa triumfe este sufucient sa credem ca nu ne priveste pe noi.

Ba ne priveste, pe fiecare din noi, cand un nevinovat ajunge la puscarie.

Este o povara pt toti, pt toata societatea…si pt copii nostri.

Nu se poate construi nimic pe sacrificarea unor oameni ce nu au facut nimic.

In aplauzele acoperitilor si goarnelor lor…..a idiotilor utili, care iubesc DNA pana la moarte si sunt orbiti de propaganda.

Si in indiferenta noastra….a celor care stim…si alegem sa ne uitam in alta parte..

Sunt patetica….dar uite de ce Romania este fara sanse de a fi normala…”

Unii sunt un pic (cu 20 cm) mai egali decât alţii

În 17 decembrie, când tot avocatul răspundea la adresele sosite cu nemiluita de la instanţe şi parchete înainte de sărbători, în loc să facă sarmale şi cârnaţi, cei mai integrii şi mai transparenţi oameni din sistemul judiciar – adică CSM-ul – au dat o hotărâre. Textul este aici.

Prin ea se stabileşte, între altele, că masa la care stă procurorul în sala de judecată este pe un podium aflat la o înălţime mai mare cu 20 de cm decât masa avocaţilor. Nu mă deranjează în sine chestia, ci ceea ce reprezintă: o flegmă mare scuipată (de sus) către avocaţi.

Scriu acest text cu scopul de a adresa următoarele:

Către CSM:

  1. Bravo, bre! Felicitări! Ţineţi-o tot aşa!
  2. Într-o viitoare hotărâre să se stabilească şi că scaunul pe care stă procurorul să fie din ăla cu masaj. Scaunul avocatului să fie de lemn, având cuiele ieşite între 2 şi 3 cm.
  3. De asemenea, într-o viitoare hotărâre, să se sabilească şi că de fapt nefiind nevoie de avocaţi, că numa’ ne încurcă, putem să ne lipsim şi de masa avocaţilor. Aceasta ar putea fi înlocuită de o mică celulă, în care stă inculpatul pe parcursul procesului, ca să se înveţe de la început cu puşcăria, că oricum achitare nu primeşte, fiind interzis prin decizii ale CSM şi ale Inspecţiei Judiciare.
  4. La modul serios vorbind, să îşi dea demisia toţi cesemiştii care au vorbit de-a lungul timpului pe la congrese despre rolul avocatului. De asemenea, să îşi dea demisia toţi cei care se consideră integrii.

Către unele instanţe (cele care or avut bunul simţ să ridice acele mese la un nivel egal)

  1. Să taie 20 de cm din podiumul mesei avocaţilor.
  2. Să-i dea o palmă peste cap ăluia care le-o comandat

Către UNBR şi avocaţi (nu mă aştept ca UNBR-ul să facă ceva, după modelul de până acum copiat de la struţ):

  1. Să atace în contencios mizeria asta.
  2. Să facă scandal public pe această temă.
  3. Să refuze să acorde asistenţă juridică din oficiu în sălile de judecată organizate astfel.

Despre Unebere

Suntem câteva zeci de mii de avocaţi în România, vrând-nevrând membri ai UNBR. Nu-i pun la socoteală pe martorii lui Bota şi alţi arhangheli ai dreptăţii din ăştia, pentru că aia nu sunt avocaţi. Nici ăştia de la unebere nu sunt toţi avocaţi, dar mai găseşti câte unu-doi printre ei. Tehnic vorbind, rolul UNBR este să ne organizeze activitatea şi să ne protejeze interesele de castă, dar toată această polologhie s-a redus la o sumă de reglementări aberante şi la un eşec major în protejarea intereselor avocaţilor. Dacă la nivel de barouri, uneori se mai face câte ceva (aşa, din exterior, mi se pare foarte fain modul în care acţionează Baroul Dolj) la nivel central s-a creat un mare rahat. Sunt multe de zis, enumăr câteva mai jos.

1. Taxele. Nu o să le contest utilitatea şi nici cuantumul (deşi mă întreb constant ce dracu’ face unebereu cu sumele uriaşe care se adună de la avocaţi, în afară de chermeze) că nu e locul aici. O să le contest însă “justa lor aşezare”. Pentru cine nu ştie avocaţii plătesc o sumă fixă taxe către Barou şi UNBR, plus o contribuţie de 11% din venituri pentru asigurările sociale. Problema este că dacă ai încasări peste 11.364 lei lunar, plăteşti doar 11% din această limită. Iar asta conduce la inechităţi grave, pe care o profesie care trebuie să lupte împotriva inechităţii ar trebui să le evite. Un stagiar amărât, care primeşte un salariu de 1000 lei (asta în condiţiile în care mulţi nu primesc nimic, iar unebereu tace ca porcu’ în păpuşoi), va plăti 38 lei (suma fixă) şi 110 lei (11% din venit). Pe scurt, va plăti 14,8 % din veniturile sale. Un avocat care face 40.000 lei pe lună (atenţie, sunt venituri brute, nu nete) va plăti 97 lei sumă fixă şi 1250 lei contribuţie limitată. În total, va plăti 3,3 % din veniturile sale. Un avocat şmecher, care are venituri de 70.000 euro pe lună va plăti 0,4 % din veniturile sale. Mi se pare o mizerie să le iei 15% din venituri la cei care de abia respiră şi încă cer bani de la mama şi tata, iar pentru avocaţii de “succes” taxele către barou să fie nesemnificative. Sunt convins că dacă facem un calcul şi toţi am plăti acelaşi procent din venituri, cei 11% s-ar putea diminua la un 4-5% fără a afecta suma totală. Bine, e greu să adopte o astfel de hotărâre cât timp la Congresul UNBR pot participa doar cei cu vechime de peste 8 ani (parcă), ceea ce exclude pulimea de la vot. M-ar afecta financiar şi pe mine o astfel de redistribuire a sarcinilor că nici eu nu plătesc 11%, dar mi s-ar părea mai corect faţă de colegii noştri la început de carieră.

2. Admiterea. Modul în care se face admiterea în profesie este o ruşine, din punctul meu de vedere. Nu comentez faptul că se dau grile, deşi ar fi multe de spus pe subiectul ăsta. Nu comentez nici alegerea materiilor din care se dă examen, deşi şi aici ar fi multe comentat. Bă, fraţilor, dar măcar faceţi nişte grile ca lumea. An de an se anulează grile, an de an sunt răspunsuri în mod evident eronate, an de an sunt întrebări interpretabile etc. Anual, pare un examen organizat de amatori. Nu comentez acum nici examenul de INM, dar ăla e organizat ireproşabil. Îmi amintesc că anul trecut era ceva întrebare unde se discuta despre infracţiune comisă în stare de legitimă apărare. Dă-o dracu’, că dacă spui aşa ceva la orice facultate de drept decentă, mai vii odată în toamnă. Chiar nu putem găsi 10 oameni decenţi să facă acele întrebări şi baremul? Mie mi-e ruşine anual când văd subiectele şi răspunsurile şi cred că ălora din UNBR care se ocupă de asta ar trebui să le crape obrazul. Da’ nu pare să se întâmple asta.

3. INPPA. INPPA are rolul de a sigura pregătirea profesională a avocaţilor şi este o formă fără fond şi un eşec pe care nimeni nu vrea să îl admită. Le cerem stagiarilor să şi lucreze, dar să vină la cursuri joia de la 12. Că onor lectorii nu se pot concentra să vină într-o zi sau la o oră la care să poată participa şi stagiarul care lucrează 10 ore pe zi… Le cerem să facă o grămadă de lucrări care sunt absolut inutile. În loc să îl văd pe ăla că face lucrări pentru clienţi şi să le verific, în pun să scrie eseuri despre colegialitate între avocaţi. E o corvoadă pentru toţi stagiarii şi nu le este utilă cu absolut nimic. Care are şansa să lucreze la o firmă sau la un avocat ca lumea, se formează profesional acolo. Care nu, rămâne prost. Oricum, în sistemul actual, nici stagiar nu se formează profesional la INPPA. Despre formarea profesională continuă nu mai spun nimic, că picăm în derizoriu. Se fac chermeze gen zile baroului care punctează ca formare profesională, se organizează conferinţe în care trei plictisiţi de la INPPA central fac pe deştepţii cu avocaţi de provincie şi le povestesc despre marile lor succesuri profesionale etc. Au intrat în vigoare o tonă de coduri şi legi noi şi nu am fost în stare să facem nişte conferinţe la care vorbească cei care au scris aceste coduri, ca să vedem ce dracu’ or avut în cap atunci. Facultăţile drept reuşesc să organizez conferinţe mult mai utile decât reuşeşte UNBR care are resurse financiare, logistice şi umane de n ori mai importante…

4. Sanţionarea incompetenţei. Ne plângem că judecători sunt incompetenţi, slab pregătiţi profesional şi dezinteresaţi. Nu ne vedem bârna dintre ochi. Sunt şi eu de acord că judecătorii şi procurorii sunt slabi profesional şi cu carenţe grave de interes. Cred însă că, în medie, sunt mai bine pregătiţi profesional decât avocaţii. Şi de multe ori mai interesaţi. Cei care se trezesc revoltaţi de ce am spus să meargă în orice sală de penal şi să îmi spună dacă avocatul din oficiu ştie mai bine dosarul decât preşedintele de complet ori procurorul de şedinţă. Am văzut zeci de dosare futute de avocaţi din prostie, din slabă pregătire sau lipsă de interes. UNBR nu are absolut niciun sistem se a sancţiona prostia, iar o profesie care nu se curăţă de măgari şi de proşti nu are nicio şansă de a progresa.

5. Dormitul în papuci la adoptarea legilor şi alte probleme ale sistemului. E plin Parlamentul de avocaţi, dar se adoptă tot felul de legi care ne îngreunează activitatea. Când ceva nu le convine, DNA-ul sare în sus de 5 metri, dar unebereu tace din gură. Au ajuns judecătorii să facă scandal pe tema SRI în justiţie, unebereu şi-a arătat susţinerea printr-un comunicat şi cam atât. Fără scandal, fără presiuni, nu faci nimic în ţara asta… Oare de ce ai noştri nu au făcut nicio plângere la CSM pe tot felul de teme? Se comportă unii dintre judecători cu avocaţii ca nişte vechili cu iobagii, unbr-ul tace. Suntem singura ţară în care nu se pot programa şedinţele de judecată astfel încât să nu stai 10 ore pe culoar ca vitele, unebereul tace. Au fost arestaţi avocaţi pentru modul în care şi-au desfăşurat activitatea, unebereul tace. Un avocat din Cluj (probabil şi alţii) a fost trimis în judecată pentru că a refuzat să dea declaraţie cu privire la informaţiile aflate de la clientul său, iar unbereul şi baroul Cluj au fost mucles. Normal, când se judeca acea cauză, ar fi trebuit ca toţi avocaţii din Cluj să fie în sală, ca să ştie şi omul ăla care a refuzat să îşi trădeze un client şi să se pişe pe confidenţialitate că nu e singur. Singur a fost. Iar exemple din astea sunt cu miile.

Pe scurt, domnilor de la unebere, sunt membru uniunii voastre pentru că e obligatoriu. Altfel, nici măcar o secundă nu m-aş gândi pentru că, în afară de faptul că îmi luaţi nişte bani lunar, nu faceţi absolut nimic pentru mine. Din contră…

Hai la vot!

Pe vremea când îmi scriam teza de doctorat, citeam ceva franţuz care povestea despre independenţa justiţiei, spunând că justiţia trebuie să fie independentă de orice altă putere a statului, în special cea executivă, dar şi faţă de cea legislativă sau judecătorească. M-am tot gândit atunci ce Satană o vrut omul ăla să spună cu ultima parte, adică independenţa faţă de puterea judecătorească. Or trecut aproape 10 ani de atunci şi, în sfârşit, m-am prins. Noroc cu CSM-ul că muream mai prost decât francezul al cărui nume nu mi-l amintesc.

Or dat cesemiştii o hotărâre care până acum a cam scăpat neobservată, deşi merita mai multă atenţie. Asta. Pentru cei cărora le e lene să o citească, o rezum eu. Cică de acum încolo la nivelul fiecărei curţi de apel se vor aduna periodic, cu mic, cu mare, judecătorii din raza acelei curţi să discute problemele de jurisprudenţă neunitară şi, aici e punctul cheie deci atenţie maximă, vor decide prin vot care e jurisprudenţa unitară din raza acelei curţi de apel. Totul în prezenţa procurorului de la parchetul curţii, care va fi invitat şi el să asiste şi să mănânce o măslină la acele întâlniri.

Nu vreau să fiu nedrept faţă de cel care a avut ideea adoptării de hotărâri judecătoreşti prin vot şi să îl calific ca fiind idiot. S-ar putea să nu fie idiot, ci doar malefic. De ce? Păi, pentru că zice la Constituţie că judecătorul se supune doar legii şi propriei conştiinţe. Nimic despre votul colegilor. DIversitatea jurisprudenţei nu e întotdeauna ceva rău: ea naşte progres şi dezbatere. Vrem cu tot dinadinsul să transformăm juecătorii în simplii funcţionari publici, care să nu mai gândească nimic, ci să aplice un model prestabilit? Îi umplem de RIL-uri, de hotărâri în dezlegarea problemelor de drept şi, pentru că aceste proceduri paralele cu constituţia nu erau de ajuns, le mai dăm şi votul colegilor.

Cum dracu o să motiveze un jude o hotărâre la care el o votat invers, dar ceilalţi or fost mai mulţi? Ce-o să scrie acolo? Că el ar fi admis excepţia, dar colegii or decis că e inadmisibilă deci se respinge? Sau ce o să scrie? Ceva în ce nu crede? De ce mai avem nevoie de judecători atunci? Putem lua maimuţe, că şi alea imită perfect comportamentul care li se indică? Da, e nasol când ai jurisprudenţă neunitară, e ok să se discute problemele, dar a impune hotărâri prin vot e o măgărie. În condiţii de tranparenţă maximă, că nu o să ştie nimeni în afară de cei prezenţi rezultatul votului.

În fine, e interesantă ca şi viziune asupra separaţiei puterilor în stat, asupra egalităţii între avocaţi şi procurori şi asupra rolului parchetului într-un stat din secolul 21, faptul că procurorul totuşi participă la astfel de întruniri? De ce? Pentru că e colegul nostru, pentru că toţi suntem magistraţi, pentru că poate mâîne face cerere şi devine judecător, pentru că e partenerul nostru, pentru că de aia nu va exista vreodată egalitate între procuror în avocat în ţara asta.

Nu ştiu ce va ieşi din această hotărâre, dacă ăştia se vor întâlni sau nu, dacă vor decide ceva, dacă se va respecta votul, dacă va fi dom procuror acolo etc. Nici măcar nu îmi pasă. Mi se pare însă revoltător că organului care luptă, zi şi noapte, pentru apărarea independenţei judecătorului de a decide după propriul lui cap, fără presiuni şi intervenţii externe, să adopte o astfel de hotărâre. Bravo, bre!

PS. Care se bagă să facem o acţiune în contencios să cerem anularea rahatului ăsta, să-mi dea un mail.

Despre egalitate în faţa justiţiei penale. Episodul 2

Am scris câte ceva despre egalitatea între procurori şi restul poporului legat de studiul dosarului. Continui azi subiectul pe o altă coordonată, vizând tot urmărirea penală.

Autorii noului cod de procedură penală ne propovăduiau în perioada în care codul stătea să intre în vigoare despre faptul că, de acum încolo, avocaţii vor trebui să fie mult mai activi în faza de urmărire penală, să facă cereri, memorii etc. pentru că acest cod nou – denumit “codul inculpaţilor” de către procurori – ne dă voie să facem asta. În entuziasmul prostului care nu citise ca lumea codul, să mor dacă nu i-am crezut. Mă şi gândeam: ce frumos, am scăpat de poziţia boxerului care numa’ stă în corzi şi încasează, de acum încolo mai dăm şi noi câte un pumn, câte-o ciobănească, facem ceva.

M-am dăbălăzat rapid (pentru cititorii din exteriorul arcului carpatic, dăbălăzat este un termen care nu are sinonim perfect în limba română oficială, dar care exprimă starea în care te afli după ce eşti foarte ţanţoş şi, în scurt timp, te-ai pleoştit complet). Am observat eu în cod că poţi să ceri tot felul, având texte expres reglementate faţă de codul anterior. Am observat şi faptul că nu există vreun termen în care onor procurorul să îţi răspundă şi nici vreo sancţiune dacă nu o face, exceptând poate sancţiunea divină. M-am bazat totuşi pe o formă de bun simţ şi de respectare a principiilor elementare de drept şi de viaţă care îţi spun că atunci când un om îţi face o cerere, normal e să o soluţionezi într-o formă sau alta.

Am fost naiv. De la înălţimea principiului “io centrez, io dau cu capul”, procurorii cu care am avut de-a face până acum au tratat cererile mele de tot felul (probaţiune, disjungere, conexare, clasare etc.) cu o sănătoasă ignorare. Nu le-au respins ca măcar să pot ataca ordonanţa la procurorul superior, nu le-au admis, în imensa parte a cazurilor le-au pus în dosar şi punct. Într-un dosar, mi le-au respins prin rechizitoriu, în altul mi-au înaintat cererile în probaţiune către instanţa de judecată odată cu rechizitoriul (asta, sincer, mi s-a părut o soluţie senzaţional de stupidă), dar în principal nu am primit răspuns la ele. Am numărat în seara asta că am formulat vreo 40 de cereri în diverse dosare de urmărire penală, majoritatea cereri în probaţiune. Am primit răspuns prin ordonanţă la una singură, de la DNA, prin care ni s-a respins o cerere de conexare. În rest, linişte şi pace, procurorul veghează pentru tine.

Nu cred că are sens să discutăm juridic pe tema asta. Aş vrea să găsesc un judecător cu suficient de mulţi nervi şi sânge să trimită înapoi un rechizitoriu pe tema asta. O să mi se spună că nu este temei legal să facă asta şi e adevărat. Dar, întreb şi eu ca egal în drepturi procedurale cu procurorul, temei legal să nu îmi răspundă veci sau să o facă prin rechizitoriu la cereri de probe este? Sau unii suntem mai egali decât alţii?

Şi, ca să închei, pentru toţi procurorii care ajung să citească aberaţiile mele de aici: boss, e atât de greu să te pronunţi pe o cerere? Respinge-o sau admite-o, da’ bagă-mă şi pe mine în seamă, că uneori s-ar putea să am şi eu dreptate. Cu atât mai mult cu cât nenorocitul ăla de cod scrie că trebuie să administrezi probe şi în favoarea mea şi cred că alea pe care le propun eu sunt în favoarea mea. Şi cu atât mai mult cu cât scrie în nenorocirea aia de Constituţie că prima ta sarcină ca procuror este să asiguri respectarea drepturilor persoanei. Iar cuvântul respect de acolo vine şi de modul în care îmi tratezi cererile.

Despre egalitate în faţa justiţiei penale. Episodul 1

Zice la Constituţie şi la CEDO că noi, muritorii de rând care ne luptăm cu justiţia, trebuie să fim egali în drepturi procesuale cu boşii de la parchete. Codul de procedură penală vechi era din ’69, autorii lui trebuiau să supravieţuiască unui regim bazat pe procurori, aşa că nu puteai să ai mari aşteptări de acel cod. Revoluţia lui majoră a fost acu’ vreo 15 ani când procurorii au fost castraţi prin anularea competenţei lor de a aresta.

Avusei ceva aşteptări mai ridicate de la codul nou de procedură, scris de oamenii care au citit Scriptura după CEDO, şi criticat intens de DNA şi alţi băieţi cu muşchi. Din punct de vedere al egalităţii dintre dulăii Ministerului Public şi căţeluşii lu’ Unebere, un an de experienţă cu noul cod îmi indică că nu s-a schimbat nimic, iar ce s-a schimbat e în rău. O să dau câteva exemple: acum scriu doar despre unul, dar vor mai urma episoade, când s-or mai domoli efectele campaniei de toamnă a DNA pe la birou.

Când am citit prima dată codul nou, am fost foarte încântat de faptul că, în sfârşit, o dat bunul Dzeu să am dreptul să studiez dosarul de urmărire penală. În cursul urmăririi penale, evident. Nu mai stai ca prostul în întuneric, în timp ce procurorul se lăfăie cu dosarul cauzei în faţă şi cică sunte megali în drepturi. Pe codul vechi, erai ca orbul ca cinema: auzeai ce se vorbeşte (dacă participai la audierile de martori), dar nu vedeai scrisul. Şi nici nu ştiai când actriţa în rol principal e în curu’ gol. Te mai prindeai de una-alta din reacţiile publicului, dar cam atât.

No, în 2 februarie 2014, am trimis cereri de studiere a dosarului în fiecare din cele câteva zeci de dosare penale ale firmei aflate în urmărire penală. La început, o mers bine, am primit invitaţiile să mergem să studiem dosarele. După vreo lună, momentul de uluială al parchetelor o trecut şi şi-or dat seama de două chestii: legea nu stabileşte vreun termen în care să îţi arate dosarul; legea nu stabileşte vreo sancţiune dacă nu ţi-l arată. Şi apoi o început distracţia. Concluziile după un an de aplicare a acestei norme create să mă facă egal cu procurorul:

– am dosare pe care nu le-am văzut nici în zi de azi. Cererea încă nu a fost aprobată; să mai aşteptăm un pic; unde-i, vere, graba asta?

– o grămadă de dosare le-am văzut după mai mult de şase luni, câteva cereri nervoase şi mai multe telefoane şi mai nervoase.

– extrem de suprinzător, cea mai disciplinată instituţie a fost DNA-ul. Acolo am reuşit să vedem toate dosarele, într-un timp cât de cât rezonabil. Felicitări sincere!

– mai puţin surprinzător, cea mai indisciplinată instituţie a fost DIICOT-ul. Într-un dosar ne-a respins cererea pe motiv că se vor mai face acte de urmărire penală (cred că ăştia nu or citit încă că nu mai există prezentarea materialului din legea veche). Am făcut plângere la şefii mari de la Bucureşti şi ne-o spus doamna Bica (să trăiască, la mulţi ani) că e legal. În alt dosar, ni l-o arătat cu 3 zile înainte de trimiterea în judecată. În altul, la vreo 8 luni de la cerere. În altul ne-o lăsat 3 ore să studiem vreo 40 de volume. Etc.

Pe scurt, tre’ să te baţi, tati, ca să îţi exerciţi acest drept…. În afară de DNA (din nou spun: bravo, bre, haideţi că se poate) peste tot ne-am luptat ca să ajungem la punctul în care să întoarcem plini de emoţie un foile unui dosar, bucuroşi ca nişte puşcăriaşi când le pică un Playboy în mână. Şi mă tem că nu ar trebui să fie aşa. Dacă mă plâng la judecătorul de cameră preliminară de chestia asta, o să îmi spună că nu are temei să le facă ceva. Şi are dreptate. Iar asta nu e drept.