Category Archives: avocatura

Respect

Cred că una dintre marile probleme ale sistemului nostru judiciar, pe lângă incompetenţă, subfinanţare şi corupţie, priveşte respectul între părţile sistemului: judecători, procurori şi avocaţi. Dacă despre restul s-a scris destul şi s-a mai încercat pe ici pe colo să se mai facă ceva, fără succese remarcabile, în ceea ce priveşte colaborarea între actorii sistemului nu s-a făcut mai nimic. UNBR-ul doarme în papuci, fiind mult mai interesat să ne umfle banii, iar CSM-ul nu e foarte interesat de acest subiect, fiind mai mult preocupat să asigure fericirea magistraţilor, prin ignorarea avocaţilor şi a justiţiabililor din acest proces.

Cred că trebuie făcut ceva şi sunt câteva chestii simple care pot fi realizate facil:

1. Evitarea citării în toate cauzele la aceeaşi oră sau, măcar, publicarea listei de şedinţă pe portal cu ordinea de zi. De-a lungul vremii, dacă însumez orele pe care le-am petrecut pe holul unor instanţe sau în săli de judecată aşteptând să îmi vină rândul o să ajung să mă speri. Am făcut un calcul pe ultimele 2-3 săptămâni şi îmi dă că am stat aiurea prin instanţe vreo 25 de ore. Noroc că nu am avut la Înalta că se dubla. În timpul ăsta, aş fi putut să fac o mulţime de lucruri mult mai utile societăţii decât să mă joc pe telefon: să scriu un articol care să revoluţioneze lumea :); să îmi scriu chestiile de avocat şi astfel să plec acasă cu o oră-două mai repede şi să stau cu copilul meu; să îmi citesc dosarele pe lumină şi nu noaptea etc. Dacă am cauza 20 pe listă, de ce sunt citat pe ora 8? Ştie judecătorul că o să ia cauza pe la 11? Ştie, evident. Şi atunci de ce mă citează pe 8? Pentru că îl doare în cur de timpul de meu, de aia. O să mi se spună că nici el nu ştie când emite citaţia cu o lună înainte… Probabil, da’ cu vreo săptămână, două înainte are lista de şedinţă gata şi ar putea să îmi scrie grefiera un mail şi să îmi spună: hai pe la 12, fraiere, că ai cauza 23 şi avem din alea cu martori înainte. Sau măcar să publice lista de şedinţă pe portal, că mă orienteze eu pe la ce oră să mă duc. Ar fi o chestie de respect să se întâmple asta. Şi e gratis toată treaba.

2. Publicarea soluţiei pe portal la momentul pronunţării sau, măcar, stabilirea unei ore pentru pronunţarea publică. Dacă onor judecătorii sau CSM-ul nu s-au gândit încă la asta, filmul este următorul: avem proces, punem concluzii, se termină. Întreb: pronunţarea pe la ce oră? Mi se spune de regulă: la finele şedinţei. Perfect, mă gândeam că e înainte. Mă duc la birou, pe la 2 o pun se secretară să o sune pe grefieră. Nu avem încă soluţia. De la 3 nu mai răspunde nimeni la telefon, pentru că instituţie publică şi pentru că durere în cur. Bun, trecem pe portal. F5, F5, F5 în disperare. Mă sună clientul: no, domnu avocat, mă duc deseară la puşcărie sau stau acasa? Bă, nu ştiu. Păi, ce avocat eşti dacă nu ştii soluţia?… Şi asta se repetă de absolut fiecare dată. Vinerea trecută am avut o cerere de prelungire a arestării. Am terminat pe la ora 13. La ora 16 grefiera mi-a spus că încă are nu are soluţia, iar după aia o mai răspuns sfântu duh la telefonul instanţei. Pe portal, nimic. Ăia mă sunau din arest să mă întrebe dacă s-o prelungit sau nu. Familia lor, idem. Io mă gândeam că, dacă o prelungit-o, am 48 de ore să fac contestaţie şi îmi expiră termenul duminică. Sâmbătă pe la prânz am trimis pe fax o contestaţie la prelungire sub condiţie rezolutorie. Am scris frumos că dacă s-o prelungit fac contestaţie. Dacă nu, nu fac. Luni pe la prânz am aflat soluţia: s-a amânat pronunţarea pe marţi. Nu ştiu cine trebuia să pună asta pe portal: judecătorul sau grefierul, dar le doresc să fie o dată în viaţă în situaţia familiilor celor arestaţi care au stat de vineri până luni fără să ştie soluţia. Şi a doua oară să îi trateze cu mai mult respect. Şi pe ei, şi pe avocaţii lor. Nu ştiu cum funcţionează portalul şi ce trebuie să faci ca să treci o soluţie pe el la momentul la care se pronunţă, dar dacă nu se poate face asta, atunci singura soluţie de bun simţ este să anunţi ora exactă la care se face pronunţarea în şedinţă publică şi o să trimit eu pe cineva să afle soluţia de la faţa locului. Altfel, toată chestia asta cu aflatul soluţiei a doua zi este o crasă lipsă de respect pentru ceilalţi participanţi la actul de justiţie.

3. Păstrarea dosarelor în arhivă. Mă termină psihic situaţia în care vreau să studiez un dosar sau să fac copii din el, iar dosarul nu este în arhivă, fiind la judecător. De regulă, dosarul urcă în biroul judecătorului cu o săptămână înainte de termenul de judecată şi mai stă acolo încă un interval de timp nedeterminat după aia. După ce că arhivele au program până la 12, timp în care avocaţii îşi aşteaptă moartea pe holuri că au cauza 38 şi mai durează, sunt închise vinerea, când ajungi să intri acolo, mai şi afli că dosarul este inaccesibil pentru că e la judecător. Acum vreo 2 săptămâni o venit la mine un client să mă roage să preiau un dosar aflat pe rol. I-am spus că trebuie să văd dosarul înainte să decid dacă îl preiau şi ca să pot stabili onorariul. De 2 săptămâni nu reuşesc să văd dosarul pentru că este la judecător. Miercuri e termenul şi eu nici nu l-am văzut, nici nu am discutat onorariul cu omul şi dacă mă duc să cer amânarea pe motivul ăsta o să se respingă. Plus că interesul clientului meu nu este să amâne, ci din contră să se judece cât de repede. Acuma, io înţeleg că judecătorii trebuie să citească şi ei dosarul, fiind un lucru util în proces, şi au nevoie de dosar ca să scrie încheierile, dar cumva trebuie să am şi eu acces la el. Nu cred că ar fi vreo problemă dacă dosarul ar sta în birou numai în momentele în care judele chiar lucrează la el. Că dacă el ia în birou cu 7 zile înainte toate cele 40 de dosare cu care intră în sală, mă gândesc că nu le citeşte în acelaşi timp pe toate vreme de o săptămână. Aşa, din respect, ar putea ca după ce se uită în el să îl trimită înapoi la arhivă…

Mai sunt, da’ nu mai vreme să scriu. Niciuna dintre ideile de mai sus nu costă bani, nu ţin de reforma sistemului, ci numai de bun simţ. Şi de respect pentru cei pentru care lucrează, pentru că nu trebuie să uităm că justiţia este un serviciu public în folosul oamenilor.

Vino Victor peste noi să ne dai coduri noi

Să facem un pic de aducere aminte.

Prin 2009 (nici nu mai știu sigur dacă în 2009 era) Parlamentul adoptă en fanfare un nou cod penal redactat de o comisie organizată de dna. Stănoiu și coordonată de fostul președinte al secției penale a Tribunalului Suprem pe vremea condamnărilor pentru partizanii din munți. O minunăție de cod. Am cumpărat 5 bucăți plecând de la ideea că astea îs ca șosetele, dispar mereu în ceva gaură neagră de nu le mai găsești niciodată. S-o amânat intrarea lui în vigoare, după care o fost abrogat înainte să intre în vigoare. Ăştia pe la facultăţi or apucat să îl predea vreun an în paralel cu cel în vigoare, da’ nu-i stres. Oricum era oribil, aşa că nu o suferit nimeni când o fost avortat. Nu ştiu unde am pierdut cele 5 exemplare.

După vreo două liniare peste degete, se face altă comisie să avem şi noi coduri penale din secolul actual. Lucră comisiile, vin cu proiecte de coduri pe care nu le citeşte nimeni. Proiectele sunt masacrat parţial în Parlament. Suntem anunţaţi că vor intra în vigoare mai încolo, aşa cum o să scrie în legile de punere în aplicare. Încep zvonurile. Intră la 1 iulie. La 1 septembrie. În 2013. Ăia din puşcării şi ăia trimişi în judecată îs terminaţi psihic că vine un cod pe pedepse mai mici şi îşi întreabă avocaţii din 10 în 10 minute când intră în vigoare. Avocaţii se scarpină în cap. Îmi cumpăr câte cinci coduri din fiecare. Vin într-un final legile de punere în aplicare, care le masacrează masiv din nou. Se scrie în ele că începe distracţia la 1 februarie 2014. Îmi caut cele 5 coduri şi nu mai găsesc niciunul. O inspiraţie de ultim moment îmi spune să nu mai cumpăr altele că sigur se mai modifică. Ăştia prin facultăţi predau iar în draci cele două coduri în paralele cu cele în vigoare. Pe la jumatea cursului trebuie să revină că s-o schimbat ceva.

Pe la 1 decembrie, se apucă şi magistraţii şi avocaţii să citească aceste coduri. O parte se iau cu mâinile de cap, alţii se plicitisesc de citit pe la pagina 2, iar alţii depun cereri de transfer la secţia civilă a instanţelor. Guvernul ne linişteşte. Pe surse, ni se spune că se va adopta o ordonanţă de urgenţă prin care toate problemele se vor lămuri. Ordonanţa se va da între Crăciun şi Revelion, ca să nu facă nimeni scandal, că ne-am trezit amu că e urgent, după ce am dormit 2 ani în păpuci. Vine marţea neagră şi suita de comentarii care a urmat şi Victor are o jenă să semneze ordonanţa de urgenţă, aşa că nu o semnează. Nici dracu nu ştie oricum ce scria în ea.

CSM-ul îi atrage atenţia lui Victor că nu or ajuns cu cititul decât pe la pagina 10 şi că mai durează până termină de subliniat pe cod. De abia după aia se poate modica Ecris-ul, se poate modifica regulamentul de organizare a instanţelor şi de abia după aia poate fi întrebat Dumnezeu cu privire la câteva întrebări esenţiale de genul cum facem completele de contestaţie pe măsuri preventive. Avocaţii se întreabă cum Satana o să poată în cele 10 zile de cameră preliminară să citească un dosar de 50 de volume şi să scrie toate excepţiile cu privire la probe. Procurorii deschid o şampanie.

Pe surse, aflăm ca Victor are în faţa trei ordonanţe: una mare, una mijlocie şi una mică. Ca dimensiuni. Încă nu s-o decis pe care să o semneze. Ce scrie în ele nu ştie decât băieţii cu ochi albaştri, că e secret de stat. Sâmbătă vine ziua cu pricina. Nu mi-am mai cumpărat coduri noi, că aştept să se decidă Victor pe care o semnează. Ieri am vrut să fac o şedinţă la birou să vedem fiecare dosar penal pe care îl avem cum este afectat de codurile astea, care e legea mai favorabilă, ce avem pe norme trazitorii şi cum dracu facem să ne apărăm clienţii cu talent în continuare. După o analiză de vreo oră, am reprogramat şedinţa pentru sâmbătă şi duminică, că cititul în cafea nu a produs niciun rezultat cu privire la problemele în discuţie.

Te caci pe dumneavoastră…

Săndele, fă-te beristăr, nu avocat!

De Crăciun, Moş Consiliul UNBR o adus avocaţilor o bucurie. Pe lângă nişte modificări ale statutului privind publicatea profesională care au sursă de inspiraţie principiile profesiei de avocat de acum vreo 50 ani, unebereul ne cere să ne dăm cu părerea despre o altă modificare a statutului acestei profesii: clasificarea avocaţilor. Cică se propune ca avocaţii să fie de patru feluri:

– foarte proşti (stagiari), care au voie numai la judecătorie. Sigur, la arhivă, la registratură şi la oficii. În sala de judecată, din când în când.

– proşti. Care au voie numai la judecătorii şi tribunale, fiind prea proşti ca să meargă la curţile de la apel sau să guste din înţelepciunea înaltei curţi.

– bunicei. Care au voie şi la curţile de apel, dacă au trei ani de la def şi au trecut ceva examen.

– perfecţi. Care au voie toate instanţele, dacă au cinci ani de la def şi au trecut acel examen.

Acum, pentru mi s-a cerut părerea, trebuie să mărturisesc că am o părere de stagiar, adică foarte proastă. Multe state au tot felul de clasificări ale avocaţilor, permiţând numai unei categorii de avocaţi să îşi prezinte fizicul la instanţele superioare, de la engleji cu beristării lor, la nemţi şi francezi. Există însă o diferenţă esenţială: instanţele din acele state la care accesul avocaţilor este restrâns judecă din an în paşte câte ceva, de regulă foarte important. Acele instanţe au o anumită prestanţă şi o anumită simbolistică, sunt formate din câţiva judecători, aşa undeva sub 20-30 etc.

Fraţilor, nu e cazul la noi. Înalta judecă recursuri pe arestare sau pe menţinere. Judecă 80 de cauze pe zi numai la penal. Judecată zeci de mii de dosare pe an. Judecată tentative de omor. Judecată orice rahat de infracţiune de circulaţie comisă de un jude sau de un deputat. Curţile de apel judecă sute de mii de dosare anual. Aproape orice recurs sau apel în penal ajunge la o curte de apel sau la mult prea înalta curte. Pe scurt, dacă facem o socoteală, mai mult de jumate din cauzele de pe rolul instanţelor se pot finaliza la o curte de apel sau la ICCJ. Şi constatăm atunci că nu e ca în Anglia, unde instanţele superioare judecă 50 de cauze pe an şi unde poate e firesc să restrângi numărul de avocaţi care pot da cu gura în faţa lorzilor.

Pe de altă parte, parcă văd că examenul ăla va fi din ciclul: penal, civil, procedură penală, procedură civilă, legea avocaturii, că mai mult nu îi duce capul pe ăştia. Şi atunci se ridică nişte probleme. Mari:

– io nu ştiu civil, că nu practic. Alţii nu ştiu penal că nu practică. Alţii nu ştiu nici civil, nici penal, că fac comercial. De ce să dau examen la civil, dacă nu mă interesează şi nu vreau să îmi arăt fizicul judecătorilor curţilor de apel la secţiile civile? Parcă văd că nu se va da contencios, deşi competenţa curţilor de apel şi a înaltei pe contencios e imensă cantitativ. Idem la comercial sau la insolvenţă.

– o să mă examineze cei care fac subiectele de admitere în avocatură şi la def. Păi, io cred despre mine că măcar o brumă de penal şi procedură penală ştiu, da’ pe baremul de anul ăsta de la admitere jur că, poate, puşcam un 7-8. Aşa, că mă cunoaşte comisia şi ştie că îs băiat bun, că veci nu mă ducea capul să scriu toate prostiile punctate în barem.

– nu ştiu ce caută în comisiile alea judecători şi ăia de la INM. Adică, mă tem că la promovarea judecătorilor, nu o invitat nimeni nici pe cei de la INPPA, nici vreun avocat în comisii. Şi nici nu cred că era cazul.

Mai sunt tot felul de argumente împotriva acestei idei foarte proaste. Nu le mai înşir, că probabil o să o facă alţii care au mai mult timp ca mine. Ceea ce cred eu că se va întâmpla în realitate e o chestie pur românească. Se va face ca şi deful. Adică, o să treacă toată lumea, în diverse modalităţi şi totul se va reduce la plata taxei de examinare. Care va fi mare. Să zicem vreo 1000 de euroi, aşa taxă de examen, taxă de trecere pe tabloul avocaţilor deştepţi etc. Înmulţit cu vreo câteva mii de avocaţi, egal câteva milioane de euro la bugetul unebere. Să fie primiţi, să vă bucuraţi de ei!

Ce-ţi trebuie ca să fii avocat

Ca să fii avocat (bun) îţi trebuie nişte chestii. Într-o ordine oarecum relativă, ai nevoie de:

1. Telefon. Ca să ţii legătura cu clienţii. De 50 de ori pe zi. Dacă nu vorbeşti cel puţin 2 ore pe zi la telefon nu eşti bun. După aia te întrebi unde s-o dus toată ziua şi tu nu ai făcut nimic.

2. Mail. Ca să ţii legătura cu clienţii care au bunul simţ să nu te sune de 10 ori de zi. În consecinţă, îţi scriu mailuri, tu le scrii lor şi pe la prânz l-ai spart pe Eminescu care o scris numa’ nouă scrisori toată viaţa lui şi tu eşti deja pe la a 10-a. Bine, ale lui erau în versuri, da’ şi publicul ţintă era altul.

3. Birou. Ca să ai unde să te întălneşti cu clienţii sau cu aparţinătorii lor atunci când statul s-o gândit că mai bine te vezi cu ei printr-un geam la puşcărie. Din când în când clienţii preferă contactul vizual. Când e vorba de plătit onorariul şi tu îl preferi. Deci, îţi trebuie un birou unde să asculţi necazurile oamenilor şi să le dai sfaturi, explicându-le cum lucrurile pot să meargă prost, deşi ar trebui să meargă bine. Pe scurt, încă vreo 2 ore pe zi ţi le consacri acestor întâlniri.

4. Secretară. Ca să aibă cine să le spună la clienţi că nu eşti. Ca să aibă cine să se ducă să facă copii din dosare, să depună acte şi alte chestii de genul ăsta, pe care tu nu poţi să le faci că eşti ocupat cu vorbitul la telefon şi cu mailurile.

5. Fax. Ca să aibă secretara cu ce să trimită faxuri. Şi ca să te poată înştiinţa organele de urmărire penală de efectuarea unor acte de urmărire la care poate ai chef să participi.

6. Stagiari, colaboratori etc. Ca să aibă cine să lucre în timp ce tu desfăşori activităţile de la punctele 1-3. Şi ca să aibă cine să te sune de 20 de ori pe zi, că nu îs de ajuns clienţii.

7. Clienţi. Fără ei, nu are niciun sens, e ca fotbalul fără spectatori. Deci îţi trebuie şi din ăştia. Cum faci rost de clienţi. Există diverse metode. Aia normală e făcându-ţi mulţumiţi clienţii anteriori, prin activităţile descise mai sus şi mai jos. Alealalte anormale includ o variaţiune de metode care oscilează de la şpagă (în cazul în care clientul este statul sau instituţiile publice) până la atârnatul pe holurile tribunalului, poate vreo babă are nevoie de un advocat. Prefer să rămân la varianta normală.

8. Abilităţi sporite de yoga. Doar astfel te poţi proteja mental de toate aberaţiile pe care le vezi în jurul tău, de avocaţii grobieni cu atitudine de ţaţă revoltată, de procurori cu spiritul pe care doar un stat poliţienesc ţi-l poate da, de judecători care scriu mai mult decât citesc. Doar cu exerciţii puternice de control nervos te poţi abţine când vreun judecător are senzaţia că îi tulburi somnul raţiunii şi încearcă să îţi demonstreze cine e cu adevărat şeful. E bine de regulă să nu te cobori la mintea prostului, pentru că după aia joci la nivelul lui şi te bate din experienţă. Totuşi, dacă ăla te judecă, tre’ cumva să te cobori la nivelul lui, că altfel te omoară numa’ pe baza de complex de superioritate.

9. Noroc. Tre’ să ai noroc să pici cât mai des la judecători buni (mai îs şi din ăştia). Altfel, punctul 8 se dovedeşte sensibil de important.

10. Maşină şi disponibilitate la program prelungit. Pentru că o să cunoşti ţara mai bine decât orice doctor în geografie. O să ştii pe fiecare drum pe unde stă de regulă radarul, o să ai în fiecare oraş cu instanţă în dotare un loc unde o să mănânci de fiecare acelaşi lucru, o să devii cel mai mare fan al sendviciurilor şi buzilor de la OMW. Nimic nu se compară cu sentimentul de la merge până la Bucureşti ca să te amâni pentru lipsă de procedură, e ceva sublim, care face ca orice căcat să pară un parfum.

11. Jocuri pe telefon. Altfel, ai belit-o în cele 4-5 ore pe care le petreci aşteptând să îşi vină cauza la rând. Sigur, ai putea în orele să mai scrii un mail – dacă ai telefon cu jocuri, ai şi mail pe telefon – sau să vorbeşti, dar altul e sentimentul când o faci de la birou. La instanţă, tre’ să te joci pe telefon, exceptând situaţia în care îţi face plăcere să stai la cioace cu colegii avocaţi care aşteaptă împreună cu tine să se facă apelul salvator. Astfel, poţi să auzi tot felul de dosare şi ce or păţit în ele (de regulă, se povestesc fazele naşpa, alea bune nu se împărtăşesc) şi cât de porci îş judecătorii. Plus poţi să afli ce clienţi importanţi au. Prefer jocurile pe telefon la orice oră. Evident sunt şi incoveniente. Primul derivă din incompetenţa producătorilor de telefoane care nu or reuşit să facă o baterie care să facă faţă cu succes la o zi petrecută împreună cu justiţia română. Doi, te tot sună diverşi oameni şi îşi întrerup jocul fix când eşti pe punctul să faci termini nivelul. Trei, nu poţi fuma în sala de judecată şi tot trebuie să ieşi. Dar, în ciuda tuturor acestor inconveniente, fără jocuri eşti mort.

12. Lipsa sentimentului justiţiei. Dacă crezi că vei câştiga de fiecare dată când ai dreptate, dacă te-ai născut cu sentimentul dreptăţii, nu ta face avocat. Jocul de-a justiţia e mai aleatoriu decât pokerul şi de multe ori nu cîştigă ăla care are cărţi mai bune. Dacă pui la suflet de fiecare când pierzi deşi ai dreptate ajungi rapid la nebuni. Sau te comporţi ca un nebun, dispus să povestească toate mizeriile pe care le-o păţit ălora care nu se joacă pe telefon în timp ce aşteaptă cauza.

13. Capacitatea de a da veşti proaste. Nu e simplu să dai clienţilor veştile proaste. Îţi trebui un pic de stomac pentru asta. Singurul remediu este să te ştii împăcat că ai făcut tot de o depins de tine şi să speri că şi clientul ştie sau simte asta. În rest, e bine să o spui direct şi fără menajamente şi să închei de o manieră filosofică cu un “asta-i viaţa”.

14. Ceva ştiinţă de carte. E destul de bine să şi ştii ceva carte. Aproape la fel de important ca şi chestiile de mai sus. Nu e atât de important în condiţiile în care cei din jurul tău or deschis ultima carte de drept în sesiunea de restanţe din anul 5, dar te poate ajuta în meserie. Şi mai important e să nu uiţi să mai şi citeşti în timpul (puţin) în care nu te ocupi de lucrurile mai importante de mai sus.

Sigur, mai sunt şi altele (capacitatea de a inova, retorică bună, experienţă, nume etc.) dar astea le citiţi în articole care descriu viaţa ideală de avocat la care ajungi mult prea rar, blocat undeva în viaţa reală descrisă mai sus.

Despre juraţi

Dacă mă întreba cineva acum vreo câţiva ani despre juriu, aş fi spus că e o idee proastă pentru România. M-am răzgândit. Vreau juriu în procesele penale. De ce? Din mai multe motive.

În primul rând, mai rău nu are cum să fie. Cred că justiţia penală română a ajuns la un nivel de injustiţie care devine prea greu de înghiţit. Acum ceva vreme aş fi spus că juriile sunt o idee proastă pentru că omul simplu crede că oricine e acuzat de o infracţiune a comis-o, că “sigur o făcut el ceva” şi că “nimeni nu ajunge acolo degeaba”. Şi judecătorii cred la fel, aşa că mai rău nu are cum să fie. Aia cu prezumţia de nevinovăţie e o chestie frumoasă, pe care nu o crede nimeni.

În momentul în care intră în sala de judecată judecătorul e convins că toţi ăia din sală sunt vinovaţi, pentru că altfel nu erau trimişi în judecată. O să se spună că exagerez, dar statistica îmi dă dreptate. Procentul de achitări în Europa este undeva la 15%, la noi este sub 5%. Permiteţi-mi să nu cred că procurorii români sunt atât de buni încât nu ratează nimic, în timp ce onologii lor germani, spanioli sau norvegieni sunt atât de proşti încât să trimită în judecată atât de mulţi nevinovaţi. În Marea Britanie, procentul sare de 20%. Chiar să fie ai noştrii procurori ca brazii, să gafeze deloc? Mira-ma-ş… Mai degrabă judecătorii sunt convinşi de la început că prostul e vinovat şi, în consecinţă, îl execută pe inculpat, indiferent de probe şi de orice se întâmplă în proces.

Cred că un juriu nu poate fi mai slab decât atât şi cred că oamenii simpli ar fi mai degrabă atenţi la probele care li se prezintă decât unul care se crede Dumnezeu şi pe care oricum îl doare în cur de ăia pe care îi judecă. Important e să nu se caseze sentinţa şi colegul procuror să nu se supere pe el.

O să mi se spună că juriile sunt mai simple de corupt de către inculpaţi cu bani şi cu tupeu. Serios? De parcă juzii sunt imposibil de corupt. Nu, nu există niciun judecător care să nu fi luat şpagă. Nu, nu există niciunul care să nu fi dat o soluţie sau alta la presiuni politice sau de altă natură făcute “de sus”. Nu, ei sunt cei mai drepţi şi mai harnici dintre traci. Hai să fim serioşi… Cred, mai degrabă, că grosul oamenilor sunt mai greu de corupt decât judecătorii. Am văzut destui condamnaţi pentru luare de mită şi sunt convins că mai sunt şi alţii pe care nu i-or prins.

O să mi se spună că juriile formate din badea Gheo de pe coclauri şi din tanti Maria de la coadă de la lapte nu au suficiente cunoştinţe juridice ca să îşi dea cu părerea. Eu nu prea cred. Cred că un om, oricât de prost sau de lipsit de educaţie ar fi, poate să stabilească dacă cineva e vinovat sau nu.

Şi aşa au crezut şi alţii. Numărul ţărilor care au introdus jurii pentru că nu puteau să aibă încredere în judecători şi în judecata unor funcţionari publici care fac din serviciu trimiterea oamenilor la puşcărie este impresionant. Nu vorbesc aici de statele care au sisteme juridice de origine britanică. Dar Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Norvegia, Suedia sau Rusia nu şi-au copiat sistemul de drept de la englezi şi totuşi au decis să introducă procesele cu juraţi în materie penală. Niciunul dintre aceste state nu a renunţat ulterior pentru că ar fi mai rău decât înainte.

Eu am mai spus-o. Avem o rată de achitări imposibilă. Oficial, cam 4% din procesele penale se termină cu achitări, în realitate, dacă excludem achitările pe 18 indice, care nu sunt realmente achitări, rămânem cu o rata de achitări de sub 2%. Media europeană este de peste 15%, cea mai mare în Anglia unde e de peste 20%. Puţine state din UE au rate de achitări sub 15 % şi niciunul sub 10%. Mi-e imposibil să cred că procurorii noştri sunt de 20 de ori mai aşprii decât ăia englezi sau nemţi, încât ei nu greşesc niciodată şi nu trimit în judecată nevinovaţi aproape niciodată. Cred, mai degrabă, că acest profesionalism incredibil se justifică prin inerţia condamnării pe care o dau judecătorii, pe refuzul acestora de a fi atenţi şi pe prejduecata că toţi sun vinovaţi. Nu cred că există avocat care să lucreze în penal care să nu poată să enumere rapid cel puţin câteva cazuri în care orice juriu din lumea asta ar fi dat achitare, în timp omul e condamnat. Certitudinea condamnării după trimiterea în judecată este ilogică şi stupidă, iar judecătorii se tranformă singuri în nişte yesmani ai procurorilor, care au decis că omul este vinovat. Iar asta nu e în ordine.

De aceea, chiar dacă sistemul cu juraţi are lipsurile lui, cred că mai rău nu are cum să fie. Motiv pentru care cred că noua constituţie trebuie să garanteze dreptul la un juriu, pentru infracţiunile de o anumită importanţă, dacă omul nu îşi recunoaşte vinovăţia, lăsând judecătorii să se pronunţe asupra chestiunilor de drept şi privindu-i de dreptul de la fi Dumnezeu.

Scrisoarea I. Către onoraţii reprezentanţi ai justiţiei române

Nu-mi place să scriu scrisori, dar am constatat în ultima vreme că dacă zic cu gura oricum nu mă ascultaţi, aşa că mă gândesc că poate scrisorile le citiţi. Aşa că m-am hotărât să vă scriu o scrisoare. Din aia deschisă şi fără destinatar nominalizat.

Cred că aţi uitat că prestaţi un serviciu public. Cred că aţi uitat că nu sunteţi un fel de dumnezei care decid, după cum le este voinţa, asupra vieţii unor oameni, ci nişte simple funcţionari publici, care desfăşoară o muncă în folosul comunităţii. La fel ca mii de alte persoane, chemate să ne slujească pe noi, cetăţenii acestei patrii minunate, din care toată lumea vrea să fugă de minunată ce e. Câţi dintre cei care judecă în penal au mers vreodată în viaţa lor într-o puşcărie să vadă cum arată locul unde trimit pentru câţiva ani tot felul de infractori. Poate dacă vedeţi cum arată locul ăla veţi avea bunul simţ ca, înainte să trimiteţi un om acolo, să fiţi siguri că nu greşiţi. Cum poţi să trimiţi un om pentru 7 ani la puşcărie fără ca măcar să ai bunul simţ să îl asculţi mai mult de 2 minute? Dacă cineva te-a numit judecător la mult prea înalta curte, nu ţi-a dat şi vreo pilulă anti-eroare. Voi realizaţi ce înseamnă nişte ani din viaţa unui om? Gândiţi-vă la tot ce s-a întâmplat în ultimii şapte ani din viaţa voastră şi apoi mai gândiţi-vă odată dacă conştiinţa sau măcar o ultimă urmă de decenţă vă permite să închideţi un om şapte ani fără să îl ascultaţi. Cum poţi să îi dai şase ani la unul, după ce scrii în decizie că că actele pe care le-a încheiat sunt valabile şi că nu a făcut un act anume ilegal, dar întreaga sa activitate e ilegală? N-ar fi frumos ca, decât să vă ascundeţi în spatele unor deliberări secrete, să trebuiască să priviţi omul în ochi şi să îi spuneţi de ce îl trimiteţi la puşcărie?

Cum poţi să judeci o revizuire a unei sentinţe de condamnare pe care nu ai văzut-o în viaţa ta? Pe care nu ai citit-o şi de care nu îţi pasă, pentru că, nu-i aşa, orice revizure se respinge? Dacă tot habar nu ai de nimic ce e în dosarul ăla, cum poţi să ai lipsa de bun simţ elementar ca nici măcar să nu asculţi ce ţi se spune? Cum poţi să nici măcar nu te prefaci că te interesează? Când citesc tot felul de materiale scrise de judecători exaltaţi despre patimile meseriei, rolul şi funcţia judecătorului în societate, din alea cu justiţie scrisă cu J mare, judecător scris cu J mare, nu mă pot gândi decât la Kafka. Ăsta dacă trăia în România ar fi scris nu literatura absurdului, ci nuvelele realităţii. Domnillor şi doamnelor judecător, nu sunteţi Jdumnezei! Sunteţi oameni şi puteţi greşi. Toţi greşim. Nu ştiu dacă aţi fost vreodată la finanţe, la primărie, la poştă sau mai ştiu eu la ce serviciu public să vă trateze cineva cu scârba existenţială a funcţionarului frustrat de ghişeu. V-a plăcut? Imensa parte a domniilor voastre, mult prea onorate, aveţi aceeaşi atitudine. Să nu credeţi că, dacă toată lumea pe care o aveţi în faţă, vă tratează cu “onorată” şi cu “respect” chiar este aşa. Respectul se câştigă atunci când îi arăţi omului că îţi faci datoria cum poţi tu mai bine, nu atunci când te doare în cur de el. Iar onoarea se cîştigă atunci când te poţi uita liniştit în oglindă şi poţi să răspunzi negativ la câteva întrebări: “am intrat vreodată în sala de judecată fără să fi citit dosarul?”, “am dat vreo soluţie fără să ştiu pe de rost dosarul?” “s-a întâmplat vreodată să mă doară în cur de ce spune fraierul din faţa mea ori avocatul lui?”.

Sincer să fiu, nu ştiu de ce mai fac niciuna dintre meseriile pe care le am. Nu ştiu pentru ce dracu’ mă mai duc la şcoală să încerc să îi învăţ pe copii un pic de drept, că oricum dreptul şi dreptatea nu au nicio legătură cu viaţa reală. Eu nu drept trebuie să îi învăţ pe copii, ci cum să răspunzi elegant la întrebări din astea: “da’ de ce nu o vrut doamna judecător să vă lase să vorbiţi?”, “de o scris acolo ceva când i-am dat acte în care scrie altceva?”. Plus că trebuie învăţaţi să înghită cu zâmbetul pe buze (da, mă refer la ceea ce vă gândiţi şi voi şi nu e vorba de shaorma). Care vor să se facă judecători nu trebuie învaţaţi nimic. Ei oricum vor fi dumnezei, deci fac ce vor. Plus că nu le spune nimeni lor ce trebuie să facă. Are vreo importanţă pentru rahatul nostru de societate munca pe care o fac eu la şcoală, că şi eu sunt tot prestator de servicii publice? Are pe dracu… În egală măsură, nu ştiu de ce mai fac avocatură. Ca să mi-o iau în gură de la nişte dumnezei făcuţi prin decret prezidenţial?  Ca să nu ştiu ce să răspund la întrebările clienţilor? Să mă simt ca un hoţ, pentru că le iau la fraierii banii, şi n-am ce să fac pentru ei, pentru că eu sau ei oricum nu contează decât eventual la judecata de apoi? Probabil că o să le fac în continuare pentru că nu ştiu să fac altceva şi sunt prea bătrân să mai învăţ meserii noi. Voi continua cel mai probabil să omit să le spun copiilor din anul I să renunţe dracu la porcăria asta de facultate şi să se ducă la info, la agronomie sau oriunde or vedea cu ochii. Şi voi continua să fur banii clienţilor ca să îi ţin de mână când se uită Jdumnezeii la ei pregătiţi să le distrugă viaţa, fără a gândi vreo clipă.

Când mai am izbucniri din astea de frustrare, sunt întrebat de ce nu le fac plângere la CSM. Ca să ce? Să îi judece colegii lor procurorii (vorba academicienei decedate)? Cum pot eu să probez că ăştia nu or citit nimic din dosar? Cum pot să probez că or luat decizia înainte să intre în sală şi înainte să vadă coperta dosarului? Ca să fiu sigur că dumnezeu e neiertător şi o să mai am cauze la acelaşi complet? Stau ca boul şi mă gândesc de azi dimineaţă de când clientul meu a murit cu dreptatea în mână (bine, nu s-a pronunţat încă, dar n-am emoţii) şi eu cu el de mânuţă ce e de făcut. Deşi nu mi se pare o idee genială, ajung la concluzia că singura soluţie e sistemul cu juraţi. Mai rău ca acuma nu are cum să fie. Şi mă gândesc că un om care e jurat odată la câţiva ani, da de şi-o mai mult interes decât nişte funcţionari publici cu apucături de ghişeu. Ştiu că nu sunt toţi aşa, dar nu încălzeşte pe nimeni asta. Vorbind doar în privat şi fără nume, devin complici ai unui sistem minat din interior de indiferenţă, incompetenţă, corupţie şi indolenţă.

Până vom avea juraţi, adică până niciodată, voi inaugura curând pe acest blog rubrică de jurisprudenţă de căcat. Comentată. Măcar să arăt oamenilor realitatea. Şi mă doare în cur că o zis UE că nu e frumos să critici hotărârile judecătoreşti, trăi-v-ar şi vouă libertatea de exprimare şi celelalte drepturi fundamentale. Şi dacă vreunul îşi va citi soluţia comentată şi îl vor apuca dracii, îl rog să-mi scrie, că îi dau numărul de telefon al clientului meu să îl sune şi să îi răspundă la toate întrebările la care eu nu am putut să îi răspund omului. Atâta li s-a suflat între buci judecătorilor, că vai săracii câte dosare au, vai ce muncă grea fac, vai de capul lor cum îi critică năstase şi antena 3, încât cred că se impune să li se arate şi celălalt revers al medaliei. Repet ce am mai spus de sute de ori. E firesc ca judecătorii să mai şi greşească, pentru că nimeni nu e infailibil. Dar greşeala presupune eroare, nu lipsă de bun simţ elementar. Iar dacă cineva vrea să mi se alăture la rubrica “jurisprudenţa de căcat” e invitat să o facă. Şi va invitat şi CSM-ul să le apere reputaţia profesională.

Despre furt

1. Tocmai ce am votat şi, pentru a nu mai ştiu câta oară, am votat negativ. Adică, am votat ca să nu iasă careva. Stând cu ştampila în mână în cabina de vot, am realizat că noi nu ne alegem conducătorii. Alegem să nu fim conduşi de anumite persoane, pe baza principiului răului mai mic. Ce dracu’ de democraţie o fi şi asta? Am ajuns în schimb să furăm şi în condiţiile astea. Pare că se plătesc bani dacă te duci cu o poză cu ştampila pusă cum trebuie, plus alte incidente de ordin electoral. Să furi alegerile este una din cele mai vechi meserii din lume, alături de curvăsărie, dar parcă e din ce în ce mai grav. Şi nici măcar nu par să fure numai unii, par să fure toţi care au cea mai mică posibilitate să o facă. Singurii cinstiţi au rămas ăia care nu au cum să fure…

Am făcut pauză de ţigară după ce am scris o parte din textul ăsta, să mă uit la ştiri: În localitatea Panciu, din judeţul Vrancea, sectia de vot nr. 6  a fost închisă.  Trei din cele patru buletine de vot primite de un alegător nu aveau ştampila de control. Poliţia face cercetări în acest caz.” “Secţia 15 Năvodari a fost închisă, după ce au fost depistate persoane cu mai multe buletine de vot.”; “Activitatea secţiei 115 din Craiova a fost suspendată, după ce doi bărbaţi au fost prinşi în timp ce încercau să introducă mai multe buletine de vot în urne”. “Trei persoane din comuna Moviliţa, judeţul Ialomiţa, au fost reţinute. Un candidat a încercat să mituiască doi alegători.”; “Peste 320 de incidente electorale au fost înregistrate duminică, în primele trei ore de la începerea votării. Doar 66 au fost confirmate, 24 dintre acestea fiind infracţiuni de luare şi dare de mită, a declarat purtătorul de cuvânt al MAI, Marius Militaru, citat de Mediafax.” Asta numa până la ora 11. QED.

Am mai fumat o ţigară. o Ştire nouă: “În urmă cu câteva minute a fost sesizat un nou incident în Cluj-Napoca în cadrul alegerilor locale. Secția nr. 11 a fost închisă după ce au fost găsite buletine gata votate cu sigla PDL. Biroul Electoral Județean a confirmat problema întâmpinată în desfășurarea alegerilor. Vom reveni cu amănunte.” Senzaţional, jur. Aaaa, era să uit: în faţa mea la secţia de vot, o femeie tocmai ce descoperise că maică-sa votase, deşi o murit anul trecut. Comisia electorală nu era foarte panicată.

2. Ieri s-a terminat şi campania electorală. Oraşele au fost împânzite de afişe, cutiile poştale şi mailurile nu au făcut faţă la afluxul de îndemnuri, pixuri şi realizări, au sfârâit micii prin parcuri etc. Toate astea au costat zeci la milioane de lei la nivelul ţării. Mă întreb şi eu: de unde dracu’ atâţia bani? De ce ar dona o firmă sau o persoană mii sau zeci de mii de euro pentru campania electorală a unui partid sau candidat? De ce sunt firme care au donat tuturor partidelor cu şanse? Ştim toţi răspunsul, dar ne facem că plouă. Nu mai bine cu zecile astea de milioane de euro cheltuite ca să îi văd faţa unuia pe stâlpii din oraş, făceam ceva pentru oraşul ăla? Firmele şi persoanele alea care au donat pentru campania, de ce dracu nu mai donează şi după campanie? De ce să donezi 10000 euro pentru o campanie, când tu dai 2000 lei de Crăciun unui spital şi pozezi în mare binefăcător? Răspunsul se învârte tot în jurul cuvântului furt. De fapt, toată campania s-a învârtit în jurul acestui cuvânt. Oamenii s-au acuzat unul pe altul de furt. Cetăţenii nu or votat pe ăla cu proiecte mai bune, ci pe ăla care o furat mai puţin. Nu am auzit pe nimeni în jurul meu discutând despre care program electoral e mai bun, mai credibil, mai puţin SF. Nu, tati, s-a discutat numa’ despre care e mai puţin hoţ. Genială democraţie avem. Aş spune, uitându-mă şi la punctul unul, că e democraţie a furtului.

3. Anul trecut s-au pus camere în sălile de examen la bac, ca să oprim furturile, iar rezultatele au fost dezastruoase. Generaţii întregi de oameni şi-au luat bac-ul prin fraudă. La examenele mele de la facultate, nu există sesiune să nu prind oameni încercând să fraudeze examenul. Sunt convins că pe unii nu i-am prins. Anul ăsta am prins vreo 2 care făceau lucrări de diplomă “originale” pe bani. Nu am ce să le fac, că fapta nu e infracţiune. Netul e plin de anunţuri cu aşa ceva. Sunt site-uri de unde poţi să îţi cumperi, plătind cu cardul, o lucrare de diplomă. Sunt site-uri dedicate instrumentelor pentru copiat la examene. Ăştia sunt generaţiile care vor candida la alegeri în anii ce vin. Dintre ăştia va trebui să alegem. De vis… Au fost oameni prinşi copiind la examenul de promovare a judecătorilor şi procurorilor. Am auzit de o culme a copiatului: o studentă la teologie a fost prinsă copiiind din Biblie. Părinţii vin peste tine la facultate să îţi ceară să le treci odrasla, nu să le înveţi odrasla.

4. Sute sau mii de profi universitari, conferenţiari şi conducători de doctorat au obţinut titlurile prin plagiat, minciună şi spăgi. Imensa lor parte au scris mai mult decât au citit. Doi au fost temporar miniştrii educaţiei. Ai educaţiei, repet, pentru că e important. Noul ministru al educaţiei, între două dezacorduri groaznice lansate pe televizor, a desfiinţat comisia care tocmai ce anulase câteva titluri de prof obţinute prin furt. A numit altă comisie, să fie bine şi să nu avem probleme.

5. Corpul de control al primului ministru anunţă că statul a plătit 160 de milioane de euro pentru angajarea unor firme de avocatură. Când mi-am deschis prăvălia de avocatură, am făcut un abonament la o firmă care îţi anunţă licitaţiile publice pe domeniile care vrei tu, pentru a te putea înscrie la licitaţii. Nu am participat la nicio licitaţie, dar e fascinantă urmărirea acestora. Jumate dintre ele se anunţă azi, iar licitaţia o fost ieri. Zilele trecute s-a anunţat o nouă licitaţie. O firmă de stat dorea să angajeze un avocat pentru reprezentarea într-un litigiu de achiziţii publice. Suma oferită era de 900 000 lei plus TVA. Pentru un litigiu, atât. Un litigiu complex, e adevărat, dar eu nu cred că există vreo firmă privată care să ofere 20% din suma aia pentru un litigiu. De ce nu m-am înscris la licitaţie, ca să ofer un preţ mai mic? Pentru că una dintre condiţiile de participare la licitaţie era să mai fi avut un contract de reprezentare cu statul pentru minim 500 000 lei. Pe scurt, nu m-am putut înscie la licitaţie, pentru că nu am furat niciodată.

6. Nu am o statistică, dar cred că dintre cei condamnaţi definitiv pentru corupţie cel mai mare procent este cel a poliţiştilor. Aş scrie câte ceva şi despre procurori sau judecători, dar mai bine tac. Ăştia sunt sistemul nostru de protecţie împotriva furtului.

Puncte ar mai fi grămadă. Dar, mă tot întreb: ce dracu de societate avem? Ce societate ne construim (mă rog, e un fel de-a spune construim)? De ce ne mirăm că furăm alegerile, când pare că toată lumea fură? Când ăla şmecher nu e cel care e cinstit, ci cel care nu o fost prins. Sau care o fost prins tot de un hoţ. Suntem chiar incapabili să nu furăm chiar şi atunci când ne facem singuri rău? Ăia care fură alegerile vor să trăiască într-o astfel de societate? Studenţii care copiază de trăsnesc doresc să trăiască într-o lume condusă de incompetenţă? Cei care au pensii de handicap obţinute pe şpagă hulesc corupţia? De fapt, aproape toţi hulim corupţia şi încercăm să-l votăm pe cel care o furat mai puţin, însă furăm imediat ce avem ocazia: de la examenul de bac până la pensie. N-am nicio concluzie, decât de sute de ori mai multe întrebări pe lângă cele de mai sus.