Category Archives: DNA

Poveşti cu graţieri şi abuzuri

Trăim o epocă ciudată. Explozia Internetului a schimbat lumea. În bine şi în rău, dracu’ ştie dacă mai mult bine sau mai mult rău. Din punctul meu de vedere, un lucru e cert: Internetul şi explozia comunicării au creat, între altele, raiul băieţilor care trăiesc din manipulare. Dacă prin mijloace clasice era al dracu’ de greu să manipulezi mulţimi importante de oameni, netul şi presa modernă (aia clasică a decedat din cauza netului) a făcut-o extrem de uşoară. Oamenii au astăzi tendinţa naturală de a nu citi decât chestiile cu care sunt de acord dinainte de a le citi, nu se uită decât la cei cu cate sunt, din start, de acord etc. Targetarea publicului ţinţă e atât de facilă încât manipularea s-a transformat dintr-o chestie subtilă într-una “pe faţă”. Nici măcar nu e nevoie să minţi, adevărul e atât de gri zilele astea, că e suficient să îl prezinţi incomplet unor oameni care vor, din start, să vadă numai alb sau negru.

Hai să luăm vânzoleli ultimelor perioade pe post de exemplu:

Graţierea şi modificarea codurilor prin ordonanţe de urgenţă. Jurişti de renume mondial, de la Danileţ până la înfierbântaţii de la Curtea de Apel Constanţa susţin că nu se poate constituţional asta, pentru că o graţiere se dă numai prin lege organică. Ba se poate! Domeniile în care nu pot să intervină ordonanţele de urgenţă sunt scrise în Constituţie, iar Curtea Constituţională a clarificat de mult (prost, din punctul meu de vedere) ce se poate reglementa prin ordonanţe şi ce nu. Că nu e legitim, e adevărat. Dar e valabil pentru 99% din OUG-urile date în neştire de toate guvernele. E cel puţin bizar faptul că acum prostestăm că cică nu schimbăm legile justiţiei prin ordonanţe de urgenţă (foarte corectă afirmaţia, de altfel) dar nimeni nu a zis nici mâc când acum un an Guvernul a schimbat prin ordonanţă de urgenţă vreo 70 de articole din codul de procedură penală. Fără aviz de la CSM, fără dezbatere publică, de la cel mai european guvern din istoria României. Am aflat de acea ordonanţă de urgenţă în sala de judecată, judecându-mă pe unul dintre articolele modificate. Cel mai ironic în toată lupta asta între “penali” şi “instituţiile anti-corupţie” este că şi DNA-ul a fost înfiinţat tot prin ordonanţă de urgenţă. Şi încă nu protestează nimeni pe tema asta. Iar acea ordonanţă de urgenţă a fost aprobată în Camera Deputaţilor cu mai puţine voturi decât era nevoie pentru o lege organică…

Pe scurt, e adevărat că nu e firesc să modifici coduri prin ordonanţe de urgenţă. E la fel de adevărat că nu e firesc să protestezi pentru asta numai când instituţii înfiinţate prin ordonanţă de urgenţă cer asta.

Graţierea în sine este o instituţie perfect legitimă. E adevărat că, în urma graţierii, unii ies din puşcărie, iar alţii nu mai merg. Dar, pentru numele lui Sauron, dacă asta este un dezastru pentru omenire, de ce dracu mai avem această instituţie? De ce s-au mai dat graţieri (ultima acum vreo 10 ani parcă) şi nu o fost atâta scandal? E de discutat textul ordonanţei/proiectului de lege sau ce dracu o fi. Acel articol 2 este stupid din punct de vedere juridic şi extrem neclar în ceea ce priveşte aplicarea sa (nu scrie când trebuie să ai 60 sau copii: la data comiterii faptei, la data condamnării, la data aplicării graţierii etc.). Lista de infracţiuni excluse de la graţiere e discutabilă, dar nu ştiu de unde ideea că vine Apocalipsa peste noi. Cine citeşte până la capăt lista aia constată că, prin referire la art. 5 din Legea 78, toate faptele de corupţie sau asimilate sunt excluse.

Nu cred că această graţiere poate rezolva problema enormă a suprapopulării puşcăriilor. O poate diminua, dar nu cred că o poate rezolva. În egală măsură însă, nici alte afirmaţii publice nu sunt reale, ci sunt făcute cu scopul de a manipula. Tocmai citesc o ştire că ceva deşteaptă de la un ONG spune că graţierea ar închide dosarele revoluţiei şi ale mineriadei. Era să îmi pice ochii din orbite. Dooooaaaaamnăăăăă, cred că nici la Spiru nu te putea învăţa aşa ceva! Preşedintele, repet Preşedintele, plus Preşedintele Senatului, repet al Senatului, primii doi oameni în statul ăsta cretin pe care îl avem vorbesc despre amenda pe care ne-o dă/nu ne-o dă CEDO. Nu te aştepţi ca băieţii ăştia să ştie ce face CEDO, dar te aştepţi ca ai lor consilieri să ştie. CEDO nu dă amenzi. Eventual, îţi spune că tu, ca şi stat, te-ai pişat pe propria constituţie atunci când ai ignorat nişte drepturi fundamentale ale unor oameni. Şi, eventual, te obligă să le dai nişte bani acelor oameni ca despăgubiri pentru că ţi-ai bătut joc de ei. Dar nu dă amenzi. Sau poate am lipsit eu în ultimii ani de pe planeta asta.

Alţii or făcut lista celor care scapă. Nume, unu’ şi unu’, suficiente cât să agite masa din ce în mai mare de IYI (intellectual yet idiot) funcţionali pe care îi putem manipula. De unde Avraaam ştiţi asta? Că acele procese sunt pe rol, se pot pronunţa tot felul de pedepse, se pot schimba încadrări juridice etc. La mine în birou am făcut o analiză să vedem ce se întâmplă dacă intră graţierea aia în vigoare. O să iasă din închidoare 2 foşti clienţi: unul condamnat pentru ucidere din culpă (accident de circulaţie), iar altul condamnat pentru transferul unor date de carduri. Atât. Pe dosarele aflate pe rol, habar nu am şi e imposibil de anticipat. Eventual, am un client în apel unde doar eu am făcut apel, omul are sub 5 ani şi nu se mai poate mări, dar ăla cred că va fi achitat. Oricum, e cu suspendare, deci graţierea nu tare îl interesează. De unde Dzeu or ajuns unii la concluzia că scapă Udrea, de exemplu, să mor dacă ştiu. Că ar putea să o ajute graţierea e adevărat, dar până acolo drumul e lung.

Pe scurt, eu cred că, dacă eliminăm art. 2 din ordonanţă şi mai revizuim un pic lista de fapte exceptate, ar fi lege bună. Mai ales dacă ar fi adoptată de Parlament, nu de Guvern.

Abuzul în serviciu. A doua iritare maximă a societăţii oarecum civile este modificarea conţinutului de la infracţiunea de abuz în serviciu. Ca să fiu sincer, eu aş abroga acel text. Cu totul, nu cu 200.000 lei sau orice alte sume. Încerc să explic.

Înainte de asta, pentru urechile fine i-auzi una de la Comisia de la Veneţia (n-am chef să explic ce e asta, dar există google.): “Comisia susține că asemenea prevederi penale generale sunt foarte problematice, atât cu privire la cerințele calitative ale articolului 7 al CEDO, cât și la alte cerințe fundamentale conform principiului suveranității legislative, precum previzibilitatea și acuratețea juridică și susține, de asemenea, că acestea sunt în mod special vulnerabile la manevre politice abuzive (conform Liivik v. Estonia, 25 iunie 2009) […] 102. Pe această bază, Comisia de la Veneția considera prevederile penale naționale cu privire la abuzul în serviciu, excesul de autoritate și expresii similare trebuie interpretate în sens îngust și aplicate cu un prag înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi spre exemplu: infracțiuni grave împotriva proceselor democratice naționale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparțialității administrației publice, șamd.

Ce i-o fi apucat pe băieţii ăia de la Strasbourg să spună o astfel de inepţie? Şi de ce dracu’ statele care susţin “lupta anti-corupţie” precum SUA, Olanda, Franţa sau Germania nu or incriminat drăcovenia asta de infracţiune, dacă asta este sursa binelui în lume. Răspunsul e simplu: pentru că incriminarea e atât de largă încât nu există funcţionar care să nu fi comis fapta asta. Textul spune că merge la pârnaie orice funcţionar (public sau privat) care o încălcat o lege în exercitarea atribuţiilor sale şi o provocat o pagubă cuiva. Orice poliţist care o făcut un proces verbal de contravenţie anulat ulterior în instanţă pentru că e nelegal merge la puşcărie. Orice procuror care o redactat sau avizat un rechizitoriu anulat în instanţă merge la puşcărie. Orice judecător care pronunţă o soluţie casată de instanţa superioară merge la puşcărie. Orice casier de la butic care nu îţi dă 5 bani rest merge la puşcărie. Orice şef de instituţie care semnează vreun act pe care îl pun sub nas departamentele de sub el, iar actul e anulat ulterior în instanţă ca fiind nelegal merge la puşcărie. Etc. Aaaa, nu e normal să fie aşa? Fix de aia o zis Comisia de la Veneţia ce o spus, tocmai de aia învăţătorii noştrii mai din Vest nu au aşa ceva prin legi. Sigur că nici la noi nu merg la pârnaie toţi funcţionarii. Dar legea asta permite organelor să aleagă pe cine vor, că sigur ceva îi găsesc. Aşa cum mi-a spus un procuror: “o să luăm toate dosarele la care a lucrat dl. X până găsim ceva unde a făcut vreun act ilegal“. Sau cum a spus un procuror de şedinţă atunci când am spus că am hotărâri judecătoreşti care spun că un act a fost legal: “Ministerul Public are o altă opinie“. Pe scurt, vreţi Kafka? Infracţiunea de abuz în serviciu este o subiect permanent.

Sigur, voci autorizate, mari jurişti ai acestei ţări până să descopere că sunt doar nişte jurnalişti cu ochi albaştri, susţin altceva. Că scapă Dragnea, că scapă Udrea sau alte persoane pe care nu le adoră nimeni. De data asta, s-ar putea să fie adevărat. Dar, oricum o luăm şi o punem, textul ăla de la abuzul în serviciu este o imbecilitate. Cu sau fără ăia 200.000 lei, cu sau fără decizia CCR. Iar apropos de isteria declanşată prin aceleaşi butoane, vă mai amintiţi:

  • cum urla aceeaşi societate civilă despre pericolul pentru lupta anticorupţie atunci când CCR a spus că nu e firesc ca SRI, SIPI, DIPI şi alţi I să ne asculte telefonul? Se spunea că scapă nu ştiu câţi, erau liste prin presă, Moise Guran era cu ochii ieşiţi din orbite, iar Mândruţă plângea amar la radio. Or trecut aproape 2 ani. Câţi or scăpat?
  • cum urla aceeaşi societate civilă despre pericolul pentru lupta anticorupţie atunci când CCR a modificat oarecum textul de la abuz în serviciu? Se spunea că scapă nu ştiu câţi, erau liste prin presă, Moise Guran era cu ochii ieşiţi din orbite, iar Mândruţă plângea amar la radio. O trecut vreun an. Îmi spune cineva numele unuia achitat?

PS. Vă mai amintiţi de M10? :)) Care lupta masiv cu corupţia, condus de un fost procuror care aresta studenţi în perioada mineriadei… Care sprijinea statul de drept negociind politic funţiile înalte din parchet… Care se dădea mare că o înfiinţat DNA-ul, când, de fapt, surpriză, DNA-ul a fost înfiinţat de Adrian Năstase, un simbol al luptei anti-corupţie. Ce mai face M10, chiar?

PS. Textul meu nu are concluzie. Are doar nişte constatări şi un îndemn: nu vă mai lăsaţi tâmpiţi atât de uşor. Nici de Antena 3 şi nici de hotnews. Mulţi dintre cei care s-au separat în loc să se unească sunt la fel: oameni cinstiţi, educaţi, care vor să fie bine. Pentru asta trebuie să folosim propriul creier. Să folosim informaţia, nu senzaţia. Şi să verificăm dracu’ acea informaţie. De la unii care se pricep la domeniul respectiv. Nu de la cei care se pricep la toate, pentru că atunci când nu ştii nimic poţi să faci orice.

 

Stalin şi poporul rus libertate ne-a adus

Citeam o ştire acum câteva zile legată de idioţii ăia de la Timişoara care ofereau nu mai ştiu cîţi bani oricărei ţigănci care s-ar fi supus voluntar unei operaţii de sterilizare. Dincolo de stupidul manifestării şi de stupida reacţie a autorităţilor judiciare, care i-au făcut celebri pe idioţi, mi s-a părut senzaţional comunicatul de presă al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara. Scriau ăia cu emfază acolo că au făcut percheziţie şi au ridicat nişte obiecte, plus mai multe cărţi. Îmi şi imaginez cum o văzut un miliţian transpirat pe masă la ăia cărţile şi o sunat grăbit la dom procuror: “- Şefu, ăştia citesc! Îs din ăia periculoşi, intelectuali. Ce fac? – Ridică-le, tată. Se confiscă!” Bun, io pot să înţeleg multe, dar să ridici cărţi de la un om şi să consideri că alea sunt pericuoase şi demonstrează orice vrei, e de domeniul absurdului. Deci, băieţi, dacă eu am Biblia acasă şi am citit-o nu sunt nici creştin, nici bisericos şi nici nimic. Dacă am acasă Mein Kampf sau Manifestul partidului comunist nu sunt nici nazist şi nici comunist. Sunt cărţi, tati, nu pistoale sau droguri. Ar fi amuzant, dacă nu am fi traversat 50 de ani de regim în care cărţile erau considerate a fi subversive şi periculoase. Nu se publica orice, nu aveai dreptul să citeşti orice şi au fost oameni care au ajuns la puşcărie, la canal sau au fost chemaţi la discuţii cu tovarăşii de la securitate pentru că aveau sau au citit anumite cărţi. Pentru toţi analfabeţii care ne-au condus, cărţile erau ceva periculos. Se pare că şi pentru Parchetului Judecătoriei Timişoara.

Dacă povestea asta are totuşi ceva amuzant în stupiditatea ei, ştirea de acum câteva zile nu mai are nimic amuzant. Pentru cine e atent la ce se întâmplă în jurul nostru, are forţa unei ghiare de oţel care ne strânge de gât. O parte dintre noi am aflat că un procuror a fost ales preşedinte al CSM, cu votul firesc al colegilor procurorilor, cu votul dirijat politic al reprezentanţilor “societăţii civile”, şi cu votul trădător a doi judecători, între care şi preşedintele ICCJ. Care acceptă cu zâmbetul pe buze să fie condusă de un procuror, trăiţ-ar independenţa! Situaţia e stupidă oricum o privim. Procurorii nu sunt independenţi, ci funcţionează sub autoritatea ministrului justiţiei şi au ca şi şef ierarhic care taie şi spânzură dacă vrea pe un nenea sau o tanti numită acolo de preşedinte la propunerea ministrului justiţiei. Independenţă din părţi, nici măcar de formă. La rândul său, CSM are obligaţia constituţională să asigure independenţa justiţiei. No, mă întreb eu, cum dracu poate CSM să fie mogulul independenţei dacă este condus de un procuror, dependent vădit faţă de puterea executivă?

S-or mai întrebat şi alţii acelaşi lucru. Cei mai vocali, doi dintre membrii CSM, judecătorii Dumbravă şi Neacşu.

Câteva zile mai târziu, după ce ăştia îi spurcă pe procurori pe toate gardurile, vine momentul de glorie în care ţi se arată cine e şeful în ţara asta. Un procuror DNA nu are somn acum vreo două nopţi, iese să facă o plimbare şi ajunge în faţa sediului CSM. Şi, fără mandat, fără nimic, intră şi îi fură calculatorul lui Neacşu. Probabil pe ăla al lui nu merge bine Diablo 3, că altă explicaţie rezonabilă nu cred că există. Şi mai halucinant vine comunicatul a doua zi şi ni se spune cu emfază că îţi trebuie mandat numa’ pentru percheziţie, pentru ridicarea de obiecte nu e nevoie de mandat. Serios????????? Io propun să vorbiţi că băieţii de la Timişoara să mai ridice nişte cărţi – ăia or avut autorizaţie – da’ să fie din alea de procedură penală. Şi după ăia să vă strângeţi aşa uşor pe secţii şi să le citiţi. Că altfel veţi continua să beţi vin cu cola (asta o fost o aluzie pentru cunoscători).

Revenind, cică Neacşu e anchetat pentru ceva legat de programul Jurindex. Io nu bag mâna în foc pentru nimeni. Îl cunosc pe Neacşu şi nu cred că e şpăgar, dar să spunem că ar fi. Bă, tată, bă, da’ voi de ce faceţi public aşa ceva? Scrie în manualul sovietic de intimidare că dacă nu faci public o astfel de ancheta de rahat, nu are niciun rost? Voi vreţi să aflaţi dacă Neacşu e şpăgar sau vreţi să tacă din gură şi să stea cuminte la locul lui, să nu mai streseze procurorii, judecătorii de o anumită speţă sau pe însuşi dom preşedinte? Aştept cu entuziasm să îmi spună DNA de ce a trebuit să comunice că îl cercetează pe Neacşu şi de ce a trebuit să îi fure calculatorul (fără autorizaţie, a lua bunul altuia e furt, oricum o privim). O anchetă penaă se face în linişte, fără să ştie nimeni cel puţin până când ai confirmarea măcar a unor indicii de vinovăţie. Neacşu nu e învinuit de nimic, nu e inculpat de nimic, e cercetat… Ar fi culmea să aud acum că îi încep urmărirea că nu are licenţă pe Windows.

Cre’ că Dumbravă nu are calculator sau are placă video veche, că pe al lui nu l-or luat. În schimb, ca din senin anunţă ANI că îl anchetează pentru incompatibilitate. Sună nasol, că dacă poveşteşti ce s-a întâmplat te umflă râsul. Deci, acum o vreme, pe când Dumbravă era încă judecător la Mureş, a picat în completul care a soluţionat un litigiul la care parte era rectorul universităţii din Mureş. Pentru că Dumbravă activa la acea universitate în timpul liber, a decis că e mai bine să se abţină, ca să nu fie probleme. S-a abţinut, însă colegii săi n-or avut chef să judece ei cauza şi i-or respins cererea de abţinere. În consecinţă, Dumbravă avea două opţiuni: să îşi dea demisia, să judece. Opţiunea 3 atât de iubită pe la ICCJ şi alte instanţe – concediu de maternitate – fiind exclusă, a ales varianta 2 şi a judecat. Se pare că a judecat bine, că soluţia sa a fost păstrată de ICCJ. No, după 5 ani vine ANI şi îl cercetează pe motiv că era incompatibil. Pe scurt, pe motiv că nu şi-o dat demisia. Ca din întâmplare, şi informaţia asta apare publică. De ce? Ca să afle şi Dumbravă cine e şeful la noi în ţară şi să treacă şi el la colţ, unde să asculte cuminte de dl. sau dna. procuror. Că, până la urmă, aşa ne-o învăţat Stalin: justiţia se face de către procurori, nu de către judecători. Nu contează cine judecă, contează cine face ancheta. Scrie negru pe alb în manualul tovarăşilor comunişti.

Despre DNA. Ultimul episod (cred)

Mă apucasem acum ceva vreme să scriu despre lipsa de legitimitate a DNA, una din marile vedete ale presei actuale, plecând de la aspecte pur tehnice (episodul 1, episodul 2). O venit momentul să închei ciclul şi să finalizez analiza instituţională a DNA-ului. Am încercat să demonstrez în postările anterioare de ce această instituţie nu are legitimitate juridică fiind înfiinţată de o manieră vădit neconstituţională. Nu cred însă că asta e marea problemă a legitimităţii, ci cred că DNA-ul ar trebui urgent desfiinţat pentru alte trei motive principale, care ţin de lupta împotriva corupţiei. Să le luăm pe rând….

1. DNA-ul a fost înfiinţat ca să lupte împotriva corupţiei, fenomen care ne macină ca şi societate la un nivel foarte greu de suportat. Până aici pare frumos şi logic. La o privire mai atentă nu mai e atât de frumos şi logic. Înainte de înfiinţarea DNA, orice procuror de tribunal, curte de apel sau înaltă curte putea să ancheteze fapte de corupţie. Pe scurt, erau vreo 1500 de procurori care puteau să ancheteze fapte de corupţie. Am înfiinţat DNA-ul, în care activează 145 procurori. Poate să îmi explice şi mie cineva cum dracu’ luptăm noi mai abitir cu corupţia dacă, odată cu înfiinţarea DNA-ului, vreo mie şi ceva de procurori nu mai au competenţa de ancheta fapte de corupţie? Adică, cu alte cuvinte, de ce să lăsăm noi orice fraier de procuror să ancheteze el ce îi dă lui prin cap, nu mai bine alegem vreo sută şi ceva din ei care să facă să fie bine? Că eu altă explicaţie nu văd. Dacă vreau să combat furturile, angajez mai mulţi paznici, nu reduc numărul lor la 10%, nu?

2. O să mi se spună: păi, bă, tată, mai puţini, dar din ăia profesionişti, un fel de trupe de comando, care nu sunt mulţi dar fac cât 10… Ar fi fost frumos să fie aşa, dar eu încă nu am reuşit să înţeleg criteriile după care DNA-ul îşi alege procurorii, că despre concurs pe post nu e vorba. Numirile se fac pe cale administrativă, iar aceşti rambo ai magistraturii sunt selectaţi după nişte reguli pe care nu le ştie nimeni, că nu or fost niciodată publicate. Normal, te-ai fi aşteptat ca, dacă tot înfiinţăm o unitate din asta de elită, să îi luăm pe cei mai buni. Asta ar fi însemnat ca DNA-ul să fie populat cu procurori de la Parchetul de pe lângă ICCJ, că ăia sunt cei mai buni. Ăia or dat o grămadă de examene şi concursuri ca să promoveze acolo, ăia ştiu cea mai multă carte, au experienţă etc. Realitatea e pe dos. Nu am date exacte, dar ochiometric sub 15% din procurorii DNA sunt luaţi de la parchetul înaltei curţi. Imensa parte vin de la parchetele tribunalelor. Nu zic că nu or fi bine pregătiţi – deşi multe din dosarele DNA pe care le-am văzut mi-ar permite să o fac – dar dacă sunt mai buni decât colegii lor de la parchetul instanţei supreme, de ce nu or promovat şi ei concursurile şi examenele care să i ducă acolo?

Rezumând, luăm o sută şi ceva de procurori de la tribunale, pe care îi alegem după ochi frumoşi, le dăm pe cale administrativă rang şi salariu de procuror de înaltă curte, le mai dăm şi un bonus la salariu, ca să lupte împotriva corupţiei. Păi, nu mai bine îi lăsam la tribunale, cheltuiam mai puţin cu salariile, cu sediile şi cu infrastructura şi eventual îi puneam pe şeful de parchet să le dea la ăştia selectaţi numa’ dosare de corupţie? Întreb şi eu…. Nu cumva ideea a fost alta? Hai să analizăm o variantă paralelă: domne’, alegem nişte procurori despre care ştim noi că sunt de treabă, îi facem să se simtă datori oferindu-le privilegii pe care nu le-au obţinut prin concurs sau examen, şi îi lăsăm să facă treabă, să fie bine. De ce să riscăm ca orice prost de procuror de la tribunal să ancheteze orice dosar de corupţie, poate face dracu’ vreo prostie? Nu mai bine, facem o bulgărească din asta? Mă întreb şi eu: un nenorocit de procuror care o învăţat ca boul, şi-o făcut treaba, nu o avut probleme disciplinare, o promovat la înalte curte după tot felul de examene, ăsta săracu’ ce anchetează? Cât de profesionist face cafeaua secretara? Că mită nu poate, evaziune nu poate, crimă organizată nu – aici intră în joc siamezii de la DIICOT – nici o infracţiune importantă, nu. Pe toate le anchetează o mână de “oameni aleşi”, care au statut şi salariu mai mare decât el, deşi nu or promovat niciodată de la parchetul tribunalului? Asta e luptă împotriva corupţiei?

3. Consecinţa este eficienţa sistemului. După propriul raport, anul trecut DNA a sesizat instanţele cu 233 de dosare, dintre care unele sunt de corupţie aşa cum sunt eu marţian, pentru că înşelăciunea sau evaziunea fiscală indiferent de prejudiciu nu e chiar corupţie. Să trecem peste asta, să zicem că toate cele 233 de dosare sunt de corupţie. Din astea, în vreo 20-30, dacă se păstrează statistica, se vor pronunţa achitări. Rămân vreo 200 de dosare în care se vor pronunţa condamnări. Înseamnă cam 1,5 dosare pe cap de procuror DNA. Nu-i cam puţin? Adică, rambo ăştia, de elită, nu ar trebui să facă mai mult de un dosar şi ceva pe an? Ştiu eu vreo 2,3 procurori care au făcut anul trecut mai mult de două dosare. Logic, înseamnă că sunt procurori care nu or făcut niciunul. Păi, la mai mare, tată! Pe ăştia la ce îi plătim? Pe de altă parte, dacă rămânem la un dosar pe cam pe procuror, nu ar fi fost mai sănătos să nu avem DNA, că am fi avut 1500 de dosare anul trecut, ceea ce sună cumva mai aproape de realitate….

Tot din raportul ăla rezultă că DNA Cluj a sesizat instanţa de judecată în 2011 în 12 dosare cu 23 de inculpaţi. DNA Cluj înseamnă judeţele Cluj, Maramureş, Sălaj şi Bistriţa-Năsăud. Adică, către două milioane de oameni. Să înţeleg că, la corupţia care ce omoară, din două milioane de oameni DNA Cluj a găsit anul trecut numai 23 de corupţi? Sigur, nume importante, unul e primarul Clujului, dar numai 23? Nu-i cam puţin? Doar 12 dosare pentru patru judeţe? Adică, vrea cineva să cred că în judeţul Cluj s-au comis anul trecut numai 4-5 fapte de corupţie? Să fim serioşi…. Păi, în scurta sa existenţă normală, ANI a ginit mai mulţi corupţi decât DNA în 10 ani. Drept urmare, i s-a tăiat macaroana.

În schimb, percepţia opiniei publice despre DNA este senzaţională. După mine, această instituţie este o tichie de mărgăritar teribil de ineficientă şi care face ca lupta împotriva corupţiei să fie un fel de pistol cu apă. Sigur, au avut şi unele succese, au fost judecători condamnaţi, deputaţi, miniştrii, primari etc., dar mult prea puţini faţă de numărul faptelor de corupţie care ne macină societatea şi viitorul. Dacă te uiţi pe datele astea, zici că suntem Norvegia, că numa’ acolo mai sunt doar 200 de corupţi. Revenind însă, opinia publică, ba chiar şi Comisia europeană, crede altceva. DNA-ul este privit ca ultima redută împotriva nesimţiţilor şi şpăgarilor care ne conduc, ne educă, ne compostează biletul de tren sau ne prescriu medicamente. Lumea nu realizează că este exact contrariul. Asta datorită unei strategii geniale. DNA este mai prezent în presă decât golurile lui Mesi, fundul lui Jenifer Lopez sau prognoza meteo. Numa’ Gigi e mai prezent, dar el plăteşte bani grei pentru asta. DNA-ul e prezent pe gratis în presă cu o constanţă incredibilă şi numai în contexte favorabile. Dacă unul e achitat, de vină sunt judecătorii. Dacă un dosar se prelungeşte, de vină sunt măgarii de avocaţi. Dacă cineva falsifică înregistrările audio din dosare e de vină Satana, că numa el poate fi. Dacă într-un rechizitoriu se scrie despre chestii care nu există, e de vină profa’ de română a domnului procuror că l-o făcut să-i placă beletristica.

DNA-ul în schimb este o vedetă media exclusiv pozitivă, nu greşeşte niciodată, nu abuzează niciodată, prinde corupţii şi se salvează de cel rău. Habar nu am cine se ocupă de relaţia cu presa la DNA şi de relaţii publice, dar omul ăla e genial. Nimeni, niciodată, nu a făcut mai puţin, dând tuturor impresia că face enorm de mult. Dacă citeşte rândurile astea, îi ofer o slujbă la mine la firma de avocatură, chiar şi cu juma’ de normă, că vreau şi eu ca un geniu să îmi facă PR-ul. Cred că în doi, trei ani cu un om din ăsta la butoane, s-ar ruga Boştină şi Tucă să îi angajez la firma mea…

Iarasi despre DNA

Știu ca nu mi-am terminat serialul despre DNA. Cândva îl voi finaliza….

Revin însă acum asupra subiectului, sub puternica impresie lăsată de interviul pe care dl. procuror şef Morar l-a dat acum câteva zile la TVR, la oră de maximă audienţă. M-am uitat cu consternare timp de 60 de minute cum dl. procuror a acuzat în permanenţă judecătorii de faptul că nu pronunţă condamnări pentru fapte de corupţie. Într-un context în care în aceeaşi zi două judecătoare de înaltă curte erau inculpate pentru corupţie, aş putea spune că dl. Morar a fost extrem de subtil. Acuma, nici mie nu mi se pare că avem cei mai buni judecători din lume, dar una este să stea un fraier ca mine să critice judecătorii şi alta este atunci când spusele vin de le înalţimea unui procuror şef al DNA. Toată esenţa acelui interviu a fost: “noi ne facem treaba, dar măgarii ăştia de judecători dau amânări peste amânări, aşteaptă prescripţii ori pronunţă pedepse cu suspendarea executării”. Este în linii mari exact ceea ce vrea să creadă şi opinia publică.
Eu nu cred asta şi mai cred că principali responsabili pentru lipsa de rezultate a luptei împotriva corupţiei sunt procurorii de la DNA. În primul rând, dosarele pe care le fac sunt extrem de stufoase, au mii de pagini, de parcă participă la premiul Mihail Sadoveanu pentru cel mai mare dosar. Când un judecător are pe lista de şedinţă vreo 4-5 dosare de câteva mii de pagini, plus vreo 40 din astea mai scurtuţe, mă gândesc că nu e rezonabil să îi cer omului să îl ştie din doască în doască de la primele termene. Nu o să înţeleg niciodată de ce trebuie puse în dosare sute de hârtii care nu au legătură cu acestea. Nici nu o să înţeleg de ce rechizitoriile trebuie să aibă 500 de pagini, din care 400 sunt poveşti. Adică, cum ar fi să te duci ca şi avocat cu nişte concluzii scrise de 500 de pagini? Păi, ar râde de tine şi jandarmul de la intrare, iar judecătorul ţi le-ar da de cap….
În al doilea rând, imensa parte a dosarelor DNA pe care le-am văzut sunt foarte prost făcute. Unele trec din spectrul lui Sadoveanu către cel al Isaac Asimov, pentru că trei sferturi din ceea ce scrie acolo nu e probat deloc. Judecătorul citeşte rechizitoriul şi constată ce om rău e ăla şi câte chestii naşpa o făcut. După aia, când începe de admistreze probe constată că nu e chiar aşa şi că în rechizitoriu procurorul o mai pus de la el, ca să iasă bine prezentarea. Moment la care: “Houston, we have o problem! Dacă dau achitare, o să fiu eu ăla care protejează corupţii. O să scrie ăştia în ziare şi toată lumea o să creadă că am pus botul. Să îl condamn nu prea am pe ce… Hai să o lălăi, poate mai apare ceva. Hai să o dau înapoi la instanţa de fond, când vine înapoi nu mai pică la mine…. Sau hai să îi dau cu suspendare, că împac şi capra şi varza. Ăla nu merge la puşcărie, DNA-ul e fericit că o obţinut încă o condamanre, sănătoşi să fim…” Nu mă apuc să dau exemple, pentru că poate nu e corect pentru nimeni, dar nu cred că există om care a văzut dosare făcute de DNA să nu fie de acord că sunt infect de prost făcute. Chiar şi atunci când există probe.
Pe de altă parte, dl. procuror a criticat vehement expertizarea interceptărilor. Adică, cum, nu aveţi încredere în DNA? Păi, eu nu am…. Aşa în treacăt amintesc de un dosar în care interceptarea cheie a fost făcută cu 2 zile înainte de data autorizaţiei dată de judecător… În acelaşi registru dl. Morar a criticat la fel de vehement faptul că se fac expertize în faza de judecată care contrazic rapoartle de constatare făcute de specialiştii DNA în faza de urmărire. Adică, vezi doamne experţii ăia pe care îi plătesc părţile nu sunt impraţiali. Da’, de curiozitate, specialiştii DNA sunt imparţiali? Tot de curiozitate, o citit cineva de la DNA art. 112 C. proc. pen. până la capăt? Că acolo scrie că rapaorte făcute de specialişti se fac numai când e urgenţă şi există pericol de dispaţie a probelor, altfel se fac expertize. Păi, îl întreb şi eu pe dl. Morar care e pericolul de dispariţie a probelor atunci când actele contabile se ridică de procurori şi unde e urgenţa? Io înţeleg că nu e comod să dispui expertiză, pentru că la aia are voie să participe şi inculpatul, poate să numească expert parte, obiectivele se discută, e complicat. Mai simplu punem un băiat din ăsta, de-al nostru să facă un raport de constatare fără stress şi la revedere. Înţeleg optica asta, dar să te revolţi după aia că inculpatul vrea şi el un expert mi se pare deplasat…
Un alt punct marcat a fost cel al spectacolului în presă. Cică nu procurori DNA îl provoacă, pentru că la procedurile astea mai sunt şi martori, şi inculpaţi şi avocaţii… Aici, dl. procuror ne-o prins. Într-adevăr inculpatul arestat ori inculpat pentru fapte de corupţie precum şi avocaţii lui sunt cei mai interesaţi să scrie să scrie toate ziarele că ăla e corupt. Îi ajută mult şi la imagine, şi crearea unei prejudecăţi a judecătorilor cu privire la el să alimenteze presa cu acte din dosar. Ce-i corect, e corect… Adică, nimeni nu poate nega că în timpul urmăririi penale inculpatul are acces la interceptările din dosar şi le poate pune la dispoziţia presei. Tot aşa, nimeni nu poate nega că inculpatul trimite rechizitoriul în format electronic înainte de avizarea lui de procurorul şef pe adresa de mail a unor jurnalişti…. Unde are omul dreptate trebuie să admitem….
Au mai fost tot felul de astfel de idei lansate în cursul interviului. Mie mi se par periculoase. Dacă le spunea oricine altcineva, îl puteam acuza de orice, dar treceam peste. Însă când dl. procuror şef vine în faţa naţiuni şi explică că nu avem corupţi pentru că judecătorii şi avocaţii fac în aşa fel încât să nu ăi avem, e periculos. Se naşte o lipsă crasă de încredere în justiţie, iar asta naşte inculsiv corupţia.

Despre legitimitatea unei vedete media: DNA-ul. Episodul 2

Scriam în primul text motivele pentru care cred că DNA-ului îi lipseşte legitimitatea constituţională. Acele motive derivă din procedura de adoptare a legii prin care s-a aprobat ordonanţa de urgenţă de înfiinţare a DNA. Nu sunt însă singurele motive pentru care cred că această instituţie este paralelă cu legea noastră fundamentală. În rândurile de mai jos încerc să indic motivele pentru care ordonaţa de urgenţă nr. 134/2005, prin care a fost înfiinţat DNA este neconstituţională.
Trei sunt în principal aceste motive. Pentru a înţelge ceva din povestea asta, reamintesc datele sale importante. În 2002, se înfiinţează Parchetul Naţional Anticorupţie. După 3 ani, în mai 2005, sesizată de Adrian Năstase. Curtea Constituţională se prinde că nu e voie să creezi parchete în afara Ministerului Public şi constată că textul care crea acest parchet este neconstituţional. Decizia Curţii Constituţionale este publicată în Monitorul Oficial la 31 mai 2005, dată care trebuie reţinută. În 7 octombrie, Guvernul se trezeşte din somn şi adoptă ordonanţa de urgenţă nr. 134, prin care creează DNA în locul PNA, de data asta în structura Parchetului de pe lângă ICCJ, cel puţin formal. Pentru a justifica urgenţa, Guvernul face o trimitere lacrimogenă la decizia CC care nu permite buna desfăşurare a luptei împotriva corupţiei şi o trimitere fricoasă la Comisia Europeană care tocmai ce îşi redacta raportul de ţară în vederea aderării la UE.
După mine, nimic nu e în ordine cu această ordonanţă.
În primul rând, se pare că toată lumea a uitat cu nonşalanţă de art. 147 din Constituţie. E drept că e mai la coada legii fundamentale şi poate nu toată lumea o ajuns cu cititul până acolo, dar e destul de important. Acolo scrie că dispoziţiile care au fost constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice în termen de 45 de la publicarea deciziei CC dacă, în acest interval de timp, Parlamentul ori Guvernul nu modifică normele neconstituţionale. În speţă, decizia CC a fost publicată în 31 mai 2005, astfel că prin 16 iulie 2005 OUG nr. 43/2002 şi-a încetat efectele juridice. Pe româneşte, a cam fost abrogată. Nu o interesat pe nimeni, procurorii anticorupţie au continuat cu sârg să vâneze şpăgarii, iar Guvernul a modificat în octombrie 2005 o normă abrogată. S-ar putea să îmi scape mie ceva subtilitate, dar aştept să mă lumineze cineva de la CC cum poate fi modificat un text abrogat. S-a invocat asta şi în faţa onor Curţii Constituţionale, dar probabil că şi lor le-a scăpat subtilitatea, că or uitat să scrie ceva despre acest subiect. Senzaţional ar fi fost dacă ajungeau la concluzia că şi acel termen de 45 de zile este unul de recomandare. :))
În al doilea rând, la art. 115 din aceeaşi ignorată lege cică fundamentală scrie că ordonanţe de urgenţă se pot adopta dacă există o situaţie urgentă, astfel încât nu este timp să aşteptăm după lentul Parlament pentru a rezolva problema. Guvernul ne spune în justificarea urgenţei că aceasta a fost creată prin decizia CC din mai 2005. Hai, că dacă ne spunea asta în iunie, mai puteam să îi credem pe cuvânt şi să considerăm că exista o urgenţă de reglementare, să nu expire dracu’ alea 45 de zile şi să ne trezim fără organ de luptă împotriva corupţiei, dar ne-au spus-o în octombrie. Adică, o fost atât de urgent încât vreo patru luni jumate’ toată lumea s-o dat peste cap de atâta interes în a rezolva urgenţa. Păi, în alea patru luni jumate’ putea şi Parlamentul să legifereze dacă era vorba… Pe de altă parte, sperietoarea aia cu raportul Comisiei UE e o minciună. Raportul s-a redactat prin aprilie-mai 2006, deci nu se pune problema să fi fost redactat în octombrie aşa cum frumos ne minte Guvernul în justificarea urgenţei din cuprinsul ordonanţei. Cu late cuvinte, şi art. 115 din Constituţie e tot normă de recomandare, în sensul că dacă vrem să adoptăm o ordonanţă de urgenţă, e recomandabil să scriem acolo ceva, de formă, că e urgent. După aia ne bazăm pe faptul că independenţii judecători ai CC nu vor avea tupeul să desfiinţeze DNA şi să fie ei cei arătaţi cu degetul de toată lumea ca fiind protectorii corupţiei. Stat de drept, lege fundamentală? Mofturi…
În fine, poate că nici nu mai contează, dar mai trebuie spus că ordonanţele de urgenţă nu pot afecta instituţiile fundamentale ale statului. După mine, asta înseamnă că nu pot modiica regimul de funcţionare a acestora, scopul acestei interdicţii fiind acele de a lăsa Parlamentul să legifereze măcar în raport de aceste instituţii. După un îndelung studiu al unui dicţionar medical, Curtea Constituţională a ajuns la concluzia că a afecta înseamnă a-i face rău. Cu alte cuvinte, prin ordonanţă de urgenţă se poate umbla la regimul unor instituţii fundamentale ale statului precum Ministerul Public, cu condiţia să nu i se producă vreun rău. Iar înfiinţarea DNA este un bine, nu un rău, aşa că totul e bine şi frumos.
Dacă subiectul nu ar fi prea serios, ar putea fi chiar distractiv chinul ăsta de a ascunde gunoiul sub preş. Mă tot întreb de atunci încoace oare de ce nu s-a putut înfiinţa DNA prin lege, aşa cum ar fi fost frumos şi constituţional. Dacă tot s-a hotărât că e o idee bună, nu era frumos să se facă un proiect de lege, să fie pus în discuţie şi dezbatem şi noi dacă avem nevoie de tichie de mărgăritar sau nu? Era mai frumos, dar probabil că cineva acolo sus a decis că ştie mai bine ce trebuie făcut pentru a stârpi corupţie: mai înfiinţăm o comisie. În episodul 3, o să încerc să arăt de ce cred că înfiinţarea unei comisii nu e neapărat o idee strălucită.

Despre legitimitatea unei vedete media: DNA-ul. Episodul 1

Apărută între instituţiile statului ca Parchet Naţional, Direcţia Naţională Antricorupţie este fără îndoială una dintre vedetele media ale României. Nu există jurnal de ştiri ori număr de ziar în care să nu ni se prezinte activitatea necruţătorilor luptători împotriva corupţiei. Rapoartele UE îi laudă activitatea, omul de de stradă cere intervenţia DNA-ului împotriva oricui, iar toată lumea tinde spre unanimitate în aprecierea înfiinţării acestei instituţii.

Eu nu sunt chiar atât de încântat de activitatea DNA-ului din cel puţin motive şi cred că o astfel de instituţie suferă de o asemenea lipsă de legitimitate încât ar trebui urgent desfiinţată, pentru a reabilita statul de drept în România.

1. În primul rând, lipsa de legitimitate a DNA derivă din procedura neconstituţională care a stat la baza înfiinţării sale. Fostul PNA a fost capsat de către Curtea Constituţională pe motiv că nu se pot înfiinţa parchete în afara PICCJ. La ceva vreme, Guvernul se trezeşte din somn şi emite OUG 134/2005 prin care aplică principiul aceeaşi Mărie cu altă pălărie şi transformă Parchetul între Direcţie din cadrul PICCJ. Această ordonanţă este depusă la Camera Deputaţilor în vederea aprobării sale, care se realizează prin Legea 54/2006. Vizând domeniul parchetelor şi al justiţie legea trebuia să fie organică. Aşa cum o precizează expres art. 76 din Constituţie, legea trebuia adoptată cu votul majorităţii membrilor ambelor camere ale Parlamentului.
Camera Deputaţilor are 317 membri, astfel încât pentru adoptarea legii în discuţie trebuiau 159 de voturi. În realitate, au fost numai 134. Cum a fost posibil? Păi, nu foarte greu.
Şedinţa din data de 27 februarie 2006 a început la ora 12, în prezenţa a 242 deputaţi. Legea în discuţie a fost votată la ora 17.49, moment până la care o parte din deputaţi şi-au găsit altceva mai bun de făcut. La momentul votului, preşedintele de şedinţă a cerut tuturor să îşi introducă cartele în cititoare pentru a se verifica prezenţa. Rezultatul: 135 deputaţi nu l-a pus în dificultate pe preşedintele de şedinţă. Fără să clipească a anunţat că sistemul este stricat şi, în consecinţă, se va vota prin ridicarea mâinii, şi nu electronic. A constatat că un deputat se abţine, iar restul sunt de acord finalizând procedura cu emfază: “Cu o abţinere şi marea majoritate a voturilor celor prezenţi, se adoptă prezenta lege”. Sigur, fără a preciza numărul celor care formează această majoritate covârşitoare.
M-am uitat pe filmul şedinţei şi i-am numărat pe cei prezenţi de pe film. Sunt, într-adevăr, vreo 130-140 de persoane în sală. Nu mă apuc să indic că după Regulamentul Camerei defecţiunea sistemului electronic nu se constată din ochi, că decizia de a se vota prin ridicarea mâine se ia de către plen, că oricum trebuiau numărate mâinile ridicate, pentru că nu are sens. Mă întreb însă de ce nu e putea asigura totuşi un număr constituţional de voturi, dacă oricum legea era pe placul întregii clase politice. Iată şi poza de pe film cu numărul celor prezenţi.

La un moment dat, a fost sesizată şi Curtea Constituţională cu această problemă printr-o excepţie de neconstituţionalitate. Nu că m-aş fi aşteptat ca magistraţii de acolo să aibă curajul să desfiinţeze DNA-ul, dar motivarea respingerii a fost senzaţională. S-a afirmat că instanţa constituţională nu are competenţa să verifice şi să sancţioneze nerespectarea regulamentelor Parlamentului, ci numai a Constituţiei. De parcă numărul de voturi necesar pentru adoptarea unei legi e scris în regulament, nu în Constituţie…

În fine, fără a mai insista, cred căe e evident că legea care aprobă ordonanţa de urgenţă de înfiinţare a DNA-ului este paralelă cu legea noastră fundamentală. Celelalte motive pentru care în nelegitimitatea acestei instituţii, în postări ulterioare.