Category Archives: magistratura

Globul de sticlă

Am citit ieri un text scris de doamna Florica Roman, judecător al Curţii de Apel Oradea, doamnă al cărei avocat am onorarea să fiu. Iniţial, după ce am citit textul său, mi s-a făcut rău. Încercasem de mai multă vreme să o conving să nu facă asta, pentru că dosarul penal nu s-a finalizat şi experienţa îmi şopteşte că a te lua în piept cu tot sistemul nu e o idee bună atunci când eşti cu acţiunea penală pusă în mişcare. Mi-am adus aminte apoi de un mail pe care l-am primit de la doamna Roman în urma cu ceva vreme şi care este cel mai trist mail pe care l-am primit vreodată. Şi am primit multe mailuri triste. Şi realizez că e totuşi bine că a spus ce a avut de spus. Dacă toţi tăcem din gură, ne ducem dracu’ toţii. Orbiţi de o companie mediatică şi de un cult al personalităţii DNA ce tinde să devină faraonic, oamenii de bună credinţă nu pot decât să pice în această capcană pentru că nimeni altcineva nu vorbeşte.

Mă obsedează nedumerirea dnei. Roman privitoare la faptul că avocaţii tac. E adevărat: tăcem. Unii din “capul plecat, sabia…”, alţii pentru că “clientul pierde, nu eu”, alţii pentru că ştiu că mulţi judecători se răzbună, alţii pentru că au schelete în dulap şi le e frică, alţii pentru că sunt acoperiţi. Iar barourile şi UNBR tac pentru că şi-au ratat complet misiunea. Iar ratarea e irevocabilă. Cât timp pentru conducerea avocaturii din România principala problemă nu va fi umilinţa pe care şi-o încasează justiţiabilii prin instanţe şi parchete, ci plata contribuţiilor, nu are sens să discutăm despre vorbit.

De ce tac eu? Pentru că am sentimentul că, dacă vorbesc, sunt singur împotriva tuturor. Am scris acum vreo 3 ani ceva şi am primit aplauze la telefon şi pumnii în gură în sală. Pentru că încă cred că dacă ceva de spus o să o spun în sală (iar acolo o fac). Pentru că de multe clienţii îmi spun să tac pentru că încă speră ca “sabia nu îl taie”. Pentru o grămadă de alte motive. Unele sunt pretexte, alte sunt motive false, unele sunt reale.

Dacă Florica Roman nu mai tace, la fel şi Dana Gârbovan şi UNJR-ul, Adina Lupea sau preşedinta AMR (am uitat cum o cheamă pe doamna judecător), cred că ar trebui să ne apucăm de vorbit. Cunosc o grămadă de judecători şi procurori care sunt oameni decenţi şi care încearcă să îşi facă meseria cum pot mai bine. Îşi bagă însă fiecare dintre ei capul în dosarele proprii, prefăcându-se că nu îşi văd colegii care îşi bat joc de ideea de justiţie. Şi degeaba majoritatea magistraţilor sunt ceea ce ar trebui să fie pentru că cei abuzează, care răspund la comenzi politice sau militare, care iau mită, care nu îşi citesc dosarele, care or citit ultima carte de drept în anul IV, care motivează în 2 paragrafe, care copiază rechizitorii etc. sunt suficient de mulţi încât sistemul să nu existe. Toţi cei care sunt decenţi nu trebuie să uite că dacă în cea mai curată cameră din lume pui un rahat, o să pută în toată camera. Lumea justiţiei e plină de abuzuri, de putere scăpată de sub control, de ascunderea gunoiului sub preş şi de incompetenţă şi indiferenţă vecină cu nesimţirea. Îmi asum cele spuse.

În logica textului meu, ar urma să dau nişte exemple. Am vreo 3 exemple din ultima lună, de abuzuri pentru care, într-o ţară normală, nişte magistraţi ar fi fost daţi afară, iar unul ar fi ajuns la puşcărie. Am început să le scriu, însă am şters şi nu le voi publica. De ce? De frică. Pentru că am văzut oameni cărora li s-au înscenat dosare şi au pierdut tot, indiferent dacă au fost sau nu condamnaţi. Pentru că mi-e frică ca, dacă rostesc nume şi fapte, mâine pot fi Florica Roman. Sunt avocat de multă vreme şi atâta încredere am în sistemul judiciar: mi-e frică să dau exemple de abuzuri, cu nume şi fapte, pentru că ştiu că sistemul nu mă va apăra.

PS. Mailul pe care l-am primit de la doamna Roman:

“Radu, mi-e greata…fizic,

Cum am ajuns aici?

Ma tot gandesc de cand am fost trimisa in judecata ca si eu am contribuit la aceasta mizerie..

Justitia independenta…imi vine sa vomez..

Am contribuit cu aceea ca nu mi-a pasat de solutiile colegilor..

Am intors capul in alta parte…

Da, ca raul sa triumfe este sufucient sa credem ca nu ne priveste pe noi.

Ba ne priveste, pe fiecare din noi, cand un nevinovat ajunge la puscarie.

Este o povara pt toti, pt toata societatea…si pt copii nostri.

Nu se poate construi nimic pe sacrificarea unor oameni ce nu au facut nimic.

In aplauzele acoperitilor si goarnelor lor…..a idiotilor utili, care iubesc DNA pana la moarte si sunt orbiti de propaganda.

Si in indiferenta noastra….a celor care stim…si alegem sa ne uitam in alta parte..

Sunt patetica….dar uite de ce Romania este fara sanse de a fi normala…”

Hai la vot!

Pe vremea când îmi scriam teza de doctorat, citeam ceva franţuz care povestea despre independenţa justiţiei, spunând că justiţia trebuie să fie independentă de orice altă putere a statului, în special cea executivă, dar şi faţă de cea legislativă sau judecătorească. M-am tot gândit atunci ce Satană o vrut omul ăla să spună cu ultima parte, adică independenţa faţă de puterea judecătorească. Or trecut aproape 10 ani de atunci şi, în sfârşit, m-am prins. Noroc cu CSM-ul că muream mai prost decât francezul al cărui nume nu mi-l amintesc.

Or dat cesemiştii o hotărâre care până acum a cam scăpat neobservată, deşi merita mai multă atenţie. Asta. Pentru cei cărora le e lene să o citească, o rezum eu. Cică de acum încolo la nivelul fiecărei curţi de apel se vor aduna periodic, cu mic, cu mare, judecătorii din raza acelei curţi să discute problemele de jurisprudenţă neunitară şi, aici e punctul cheie deci atenţie maximă, vor decide prin vot care e jurisprudenţa unitară din raza acelei curţi de apel. Totul în prezenţa procurorului de la parchetul curţii, care va fi invitat şi el să asiste şi să mănânce o măslină la acele întâlniri.

Nu vreau să fiu nedrept faţă de cel care a avut ideea adoptării de hotărâri judecătoreşti prin vot şi să îl calific ca fiind idiot. S-ar putea să nu fie idiot, ci doar malefic. De ce? Păi, pentru că zice la Constituţie că judecătorul se supune doar legii şi propriei conştiinţe. Nimic despre votul colegilor. DIversitatea jurisprudenţei nu e întotdeauna ceva rău: ea naşte progres şi dezbatere. Vrem cu tot dinadinsul să transformăm juecătorii în simplii funcţionari publici, care să nu mai gândească nimic, ci să aplice un model prestabilit? Îi umplem de RIL-uri, de hotărâri în dezlegarea problemelor de drept şi, pentru că aceste proceduri paralele cu constituţia nu erau de ajuns, le mai dăm şi votul colegilor.

Cum dracu o să motiveze un jude o hotărâre la care el o votat invers, dar ceilalţi or fost mai mulţi? Ce-o să scrie acolo? Că el ar fi admis excepţia, dar colegii or decis că e inadmisibilă deci se respinge? Sau ce o să scrie? Ceva în ce nu crede? De ce mai avem nevoie de judecători atunci? Putem lua maimuţe, că şi alea imită perfect comportamentul care li se indică? Da, e nasol când ai jurisprudenţă neunitară, e ok să se discute problemele, dar a impune hotărâri prin vot e o măgărie. În condiţii de tranparenţă maximă, că nu o să ştie nimeni în afară de cei prezenţi rezultatul votului.

În fine, e interesantă ca şi viziune asupra separaţiei puterilor în stat, asupra egalităţii între avocaţi şi procurori şi asupra rolului parchetului într-un stat din secolul 21, faptul că procurorul totuşi participă la astfel de întruniri? De ce? Pentru că e colegul nostru, pentru că toţi suntem magistraţi, pentru că poate mâîne face cerere şi devine judecător, pentru că e partenerul nostru, pentru că de aia nu va exista vreodată egalitate între procuror în avocat în ţara asta.

Nu ştiu ce va ieşi din această hotărâre, dacă ăştia se vor întâlni sau nu, dacă vor decide ceva, dacă se va respecta votul, dacă va fi dom procuror acolo etc. Nici măcar nu îmi pasă. Mi se pare însă revoltător că organului care luptă, zi şi noapte, pentru apărarea independenţei judecătorului de a decide după propriul lui cap, fără presiuni şi intervenţii externe, să adopte o astfel de hotărâre. Bravo, bre!

PS. Care se bagă să facem o acţiune în contencios să cerem anularea rahatului ăsta, să-mi dea un mail.

Despre egalitate în faţa justiţiei penale. Episodul 1

Zice la Constituţie şi la CEDO că noi, muritorii de rând care ne luptăm cu justiţia, trebuie să fim egali în drepturi procesuale cu boşii de la parchete. Codul de procedură penală vechi era din ’69, autorii lui trebuiau să supravieţuiască unui regim bazat pe procurori, aşa că nu puteai să ai mari aşteptări de acel cod. Revoluţia lui majoră a fost acu’ vreo 15 ani când procurorii au fost castraţi prin anularea competenţei lor de a aresta.

Avusei ceva aşteptări mai ridicate de la codul nou de procedură, scris de oamenii care au citit Scriptura după CEDO, şi criticat intens de DNA şi alţi băieţi cu muşchi. Din punct de vedere al egalităţii dintre dulăii Ministerului Public şi căţeluşii lu’ Unebere, un an de experienţă cu noul cod îmi indică că nu s-a schimbat nimic, iar ce s-a schimbat e în rău. O să dau câteva exemple: acum scriu doar despre unul, dar vor mai urma episoade, când s-or mai domoli efectele campaniei de toamnă a DNA pe la birou.

Când am citit prima dată codul nou, am fost foarte încântat de faptul că, în sfârşit, o dat bunul Dzeu să am dreptul să studiez dosarul de urmărire penală. În cursul urmăririi penale, evident. Nu mai stai ca prostul în întuneric, în timp ce procurorul se lăfăie cu dosarul cauzei în faţă şi cică sunte megali în drepturi. Pe codul vechi, erai ca orbul ca cinema: auzeai ce se vorbeşte (dacă participai la audierile de martori), dar nu vedeai scrisul. Şi nici nu ştiai când actriţa în rol principal e în curu’ gol. Te mai prindeai de una-alta din reacţiile publicului, dar cam atât.

No, în 2 februarie 2014, am trimis cereri de studiere a dosarului în fiecare din cele câteva zeci de dosare penale ale firmei aflate în urmărire penală. La început, o mers bine, am primit invitaţiile să mergem să studiem dosarele. După vreo lună, momentul de uluială al parchetelor o trecut şi şi-or dat seama de două chestii: legea nu stabileşte vreun termen în care să îţi arate dosarul; legea nu stabileşte vreo sancţiune dacă nu ţi-l arată. Şi apoi o început distracţia. Concluziile după un an de aplicare a acestei norme create să mă facă egal cu procurorul:

– am dosare pe care nu le-am văzut nici în zi de azi. Cererea încă nu a fost aprobată; să mai aşteptăm un pic; unde-i, vere, graba asta?

– o grămadă de dosare le-am văzut după mai mult de şase luni, câteva cereri nervoase şi mai multe telefoane şi mai nervoase.

– extrem de suprinzător, cea mai disciplinată instituţie a fost DNA-ul. Acolo am reuşit să vedem toate dosarele, într-un timp cât de cât rezonabil. Felicitări sincere!

– mai puţin surprinzător, cea mai indisciplinată instituţie a fost DIICOT-ul. Într-un dosar ne-a respins cererea pe motiv că se vor mai face acte de urmărire penală (cred că ăştia nu or citit încă că nu mai există prezentarea materialului din legea veche). Am făcut plângere la şefii mari de la Bucureşti şi ne-o spus doamna Bica (să trăiască, la mulţi ani) că e legal. În alt dosar, ni l-o arătat cu 3 zile înainte de trimiterea în judecată. În altul, la vreo 8 luni de la cerere. În altul ne-o lăsat 3 ore să studiem vreo 40 de volume. Etc.

Pe scurt, tre’ să te baţi, tati, ca să îţi exerciţi acest drept…. În afară de DNA (din nou spun: bravo, bre, haideţi că se poate) peste tot ne-am luptat ca să ajungem la punctul în care să întoarcem plini de emoţie un foile unui dosar, bucuroşi ca nişte puşcăriaşi când le pică un Playboy în mână. Şi mă tem că nu ar trebui să fie aşa. Dacă mă plâng la judecătorul de cameră preliminară de chestia asta, o să îmi spună că nu are temei să le facă ceva. Şi are dreptate. Iar asta nu e drept.

Aproape 10 motive pentru care susţin protestul avocaţilor

Citesc că Baroul Dolj a propus Consiliului UNBR un protest al avocaţilor, care să refuze să intre în sălile de judecată şi în camerele parchetului în 8 septembrie, pentru că s-or săturat de atitudinea magistraţilor faţă de ei. Bravo lor, jos pălăria pentru iniţiativă! Sper ca onor UNBR să fie de acord şi cu altceva în afară de crescutul taxelor şi să se fie adoptată ideea oltenilor.

De ce? Sunt X motive pentru care sunt de acord. Sigur că ele nu vizează toate instanţele şi nici toate completele sau toţi procurorii, dar le vizează pe mult prea multe dintre acestea. Deci, în nicio ordine, cred că e o idee bună şi că o zi e prea puţin. Din punctul meu de vedere, judecătorii trebuie să înţeleagă odată că:

1. Nu doar procurorii sunt colegii lor, ci şi avocaţii.

2. Dacă nu am fi noi pe post de barieră între justiţiabili şi ei, ar muri de nervi. Deşi pare greu de crezut, grosul clienţilor noştri sunt capabili să ne expusă păsul lor în vreo 10 ore şi 1000 de hârtii. Nu aţi vreau să vi le expună vouă.

3. Noi suntem ăia care trebuie să le explicăm oamenilor hotărârile pe care le pronunţaţi. Dacă careva dintre voi crede că cele 3-4 paragrafe în care motivaţi soluţia conving un om care a pierdut procesul, vă înşelaţi amarnic. Tot noi trebuie să le explicăm soluţia şi atunci când nu aţi citit dosarul şi atunci când aţi ignorat probe şi atunci când nu răspundeţi la argumentele aduse în faţa voastră. Şi tot noi suntem cei care trebuie să îi spunem unui om că va merge la puşcărie. Pentru câţiva ani. Şi să nu credeţi că e uşor. Mai ales dacă e nevinovat, pentru că sunt şi erori judiciare. Unele evitabile, altele nu, dar sunt. Şi avocatul e cel care îi spune omului, familiei lui că justiţia i-a distrus viaţa.

4. De multe ori, tot noi îi învăţăm pe oameni să nu vă înjure sau să facă alte tâmpenii prin sălile în care cică se împarte justiţia.

5. Din păcate, tot datorită stimei şi respectului cu care ne adresăm în scris şi oral (prea rar şi în gând) aţi ajuns să credeţi că vă puteţi permite orice pentru că nimeni nu spune nimic de frică şi de neputinţă. Frică pentru că îţi beleşti clienţii actuali şi viitori din faţa aceluiaşi complet şi neputinţă pentru că nu am cum să sancţionez un judecător certat cu legea, cu bunul simţ sau cu o minimă doză de respect. Unul din visele mele erotice (care nu se va întâmpla niciodată) este să renunţ la avocatură şi să public o carte cu nume, numere de dosar, fapte şi tot ce am păţit în anii ăştia de avocatură. O am în minte în aproape fiecare zi petrecută pe holurile instanţelor.

6. Legea nu e facultativă, ci e obligatorie. Pentru toţi, nu doar pentru avocaţi şi pentru părţi. Ci şi pentru procuror, şi chiar şi pentru judecător. În consecinţă, dacă legea scrie că trebuie să motivezi în 30 de zile, e obligatoriu să motivezi în 30 de zile. Că e lege, nu prescripţie de la medic să fie recomandare. Dacă legea scrie că inculpatul are dreptul să vadă dosarul, arată-i dosarul. Acum, nu peste 7 ani. Dacă legea scrie că arestarea se dispune în circumstanţele excepţionale, atunci arestează în circumstanţe excepţionale, nu atunci când cazul o fost dat în presă. Că în lege nu scrie nimic de opinia publică. Şi dacă legea spune că un inculpat e nevinovat, atunci tratează-l ca un nevinovat. Din prima până în ultima secundă. Şi dacă procurorul nu respectă legea, atunci anulează-i actele, că tura viitoare o să o respecte.

7. Noul cod de procedură penală nu este ăla vechi cu alte numere de articole. Nu de alta, da’ jurisprudenţa o rămas la fel. Poate până în ajunge omul pe Marte, o să vedem şi în jurisprudenţă că s-o schimbat codul de procedură.

8. Inculpatul nu face cereri în probaţiune pentru că vrea să tergiverseze procesul, ci pentru că vrea să îşi probeze nevinovăţia. Apropos, să ştiţi că are acest drept. Mai mult, pe undeva scrie că are dreptul să o facă în condiţii egale cu parchetul care vrea să îi demonstreze vinovăţia. Bine, asta ar însemna să îi respectăm prezumţia de nevinovăţia şi asta e al dracu’ de greu.

9. Indiferent ce li s-a spus la INM, nu sunt o elită, nu sunt nişte oameni superiori muritorilor de rând şi nici membrii ai unei societăţi ezoterice. Sunt oameni normali, care au o meserie grea şi care, dacă au conştiinţă, trebuie să se gândească când pun capul în pernă şi la fraierii care stau în arest. Şi ale căror familii plâng la avocat, nu în sală. Care îşi sună avocaţii din arest şi nu pe ei. Că eu mă gândesc în fiecare seară la clienţii mei, care stau prin arest. Şi care au dreptul la o altă justiţie decât cea pe care o primesc de cele mai multe ori.

Mai sunt. Multe, da’ stau prost cu timpul. Sper ca UNBR să îi lase pe olteni să nu fie singurii care or să-şi umfle amenzi. Că mă îndoiesc profund că efectul protestului va fi altul decât acela că ne-am descărcat şi noi oful. Dacă îmi amintesc bine, atunci când juzii or protestat vreo lună şi ceva refuzând să judece, avocaţii i-au sprijinit, deşi clienţii multora au fost nemulţumiţi de amânare. De data asta, dacă va fi să fie, sunt aproape convins că această castă formată prin multe dintre instanţe şi parchete o vor percepe ca o ameninţare şi vor reacţiona aşa cum reacţionează un Dumnezeu rănit în orgoliul încălcării primei porunci: cu fulgerul!

PS. Am uitat iniţial ce era mai important. Revin şi arăt că primul motiv pentru care susţin protestul este acela că judecătorii trebuie convinşi că deliberarea se face când se termină procesul, nu când începe. Mai ales la alea penale.

Respect

Cred că una dintre marile probleme ale sistemului nostru judiciar, pe lângă incompetenţă, subfinanţare şi corupţie, priveşte respectul între părţile sistemului: judecători, procurori şi avocaţi. Dacă despre restul s-a scris destul şi s-a mai încercat pe ici pe colo să se mai facă ceva, fără succese remarcabile, în ceea ce priveşte colaborarea între actorii sistemului nu s-a făcut mai nimic. UNBR-ul doarme în papuci, fiind mult mai interesat să ne umfle banii, iar CSM-ul nu e foarte interesat de acest subiect, fiind mai mult preocupat să asigure fericirea magistraţilor, prin ignorarea avocaţilor şi a justiţiabililor din acest proces.

Cred că trebuie făcut ceva şi sunt câteva chestii simple care pot fi realizate facil:

1. Evitarea citării în toate cauzele la aceeaşi oră sau, măcar, publicarea listei de şedinţă pe portal cu ordinea de zi. De-a lungul vremii, dacă însumez orele pe care le-am petrecut pe holul unor instanţe sau în săli de judecată aşteptând să îmi vină rândul o să ajung să mă speri. Am făcut un calcul pe ultimele 2-3 săptămâni şi îmi dă că am stat aiurea prin instanţe vreo 25 de ore. Noroc că nu am avut la Înalta că se dubla. În timpul ăsta, aş fi putut să fac o mulţime de lucruri mult mai utile societăţii decât să mă joc pe telefon: să scriu un articol care să revoluţioneze lumea :); să îmi scriu chestiile de avocat şi astfel să plec acasă cu o oră-două mai repede şi să stau cu copilul meu; să îmi citesc dosarele pe lumină şi nu noaptea etc. Dacă am cauza 20 pe listă, de ce sunt citat pe ora 8? Ştie judecătorul că o să ia cauza pe la 11? Ştie, evident. Şi atunci de ce mă citează pe 8? Pentru că îl doare în cur de timpul de meu, de aia. O să mi se spună că nici el nu ştie când emite citaţia cu o lună înainte… Probabil, da’ cu vreo săptămână, două înainte are lista de şedinţă gata şi ar putea să îmi scrie grefiera un mail şi să îmi spună: hai pe la 12, fraiere, că ai cauza 23 şi avem din alea cu martori înainte. Sau măcar să publice lista de şedinţă pe portal, că mă orienteze eu pe la ce oră să mă duc. Ar fi o chestie de respect să se întâmple asta. Şi e gratis toată treaba.

2. Publicarea soluţiei pe portal la momentul pronunţării sau, măcar, stabilirea unei ore pentru pronunţarea publică. Dacă onor judecătorii sau CSM-ul nu s-au gândit încă la asta, filmul este următorul: avem proces, punem concluzii, se termină. Întreb: pronunţarea pe la ce oră? Mi se spune de regulă: la finele şedinţei. Perfect, mă gândeam că e înainte. Mă duc la birou, pe la 2 o pun se secretară să o sune pe grefieră. Nu avem încă soluţia. De la 3 nu mai răspunde nimeni la telefon, pentru că instituţie publică şi pentru că durere în cur. Bun, trecem pe portal. F5, F5, F5 în disperare. Mă sună clientul: no, domnu avocat, mă duc deseară la puşcărie sau stau acasa? Bă, nu ştiu. Păi, ce avocat eşti dacă nu ştii soluţia?… Şi asta se repetă de absolut fiecare dată. Vinerea trecută am avut o cerere de prelungire a arestării. Am terminat pe la ora 13. La ora 16 grefiera mi-a spus că încă are nu are soluţia, iar după aia o mai răspuns sfântu duh la telefonul instanţei. Pe portal, nimic. Ăia mă sunau din arest să mă întrebe dacă s-o prelungit sau nu. Familia lor, idem. Io mă gândeam că, dacă o prelungit-o, am 48 de ore să fac contestaţie şi îmi expiră termenul duminică. Sâmbătă pe la prânz am trimis pe fax o contestaţie la prelungire sub condiţie rezolutorie. Am scris frumos că dacă s-o prelungit fac contestaţie. Dacă nu, nu fac. Luni pe la prânz am aflat soluţia: s-a amânat pronunţarea pe marţi. Nu ştiu cine trebuia să pună asta pe portal: judecătorul sau grefierul, dar le doresc să fie o dată în viaţă în situaţia familiilor celor arestaţi care au stat de vineri până luni fără să ştie soluţia. Şi a doua oară să îi trateze cu mai mult respect. Şi pe ei, şi pe avocaţii lor. Nu ştiu cum funcţionează portalul şi ce trebuie să faci ca să treci o soluţie pe el la momentul la care se pronunţă, dar dacă nu se poate face asta, atunci singura soluţie de bun simţ este să anunţi ora exactă la care se face pronunţarea în şedinţă publică şi o să trimit eu pe cineva să afle soluţia de la faţa locului. Altfel, toată chestia asta cu aflatul soluţiei a doua zi este o crasă lipsă de respect pentru ceilalţi participanţi la actul de justiţie.

3. Păstrarea dosarelor în arhivă. Mă termină psihic situaţia în care vreau să studiez un dosar sau să fac copii din el, iar dosarul nu este în arhivă, fiind la judecător. De regulă, dosarul urcă în biroul judecătorului cu o săptămână înainte de termenul de judecată şi mai stă acolo încă un interval de timp nedeterminat după aia. După ce că arhivele au program până la 12, timp în care avocaţii îşi aşteaptă moartea pe holuri că au cauza 38 şi mai durează, sunt închise vinerea, când ajungi să intri acolo, mai şi afli că dosarul este inaccesibil pentru că e la judecător. Acum vreo 2 săptămâni o venit la mine un client să mă roage să preiau un dosar aflat pe rol. I-am spus că trebuie să văd dosarul înainte să decid dacă îl preiau şi ca să pot stabili onorariul. De 2 săptămâni nu reuşesc să văd dosarul pentru că este la judecător. Miercuri e termenul şi eu nici nu l-am văzut, nici nu am discutat onorariul cu omul şi dacă mă duc să cer amânarea pe motivul ăsta o să se respingă. Plus că interesul clientului meu nu este să amâne, ci din contră să se judece cât de repede. Acuma, io înţeleg că judecătorii trebuie să citească şi ei dosarul, fiind un lucru util în proces, şi au nevoie de dosar ca să scrie încheierile, dar cumva trebuie să am şi eu acces la el. Nu cred că ar fi vreo problemă dacă dosarul ar sta în birou numai în momentele în care judele chiar lucrează la el. Că dacă el ia în birou cu 7 zile înainte toate cele 40 de dosare cu care intră în sală, mă gândesc că nu le citeşte în acelaşi timp pe toate vreme de o săptămână. Aşa, din respect, ar putea ca după ce se uită în el să îl trimită înapoi la arhivă…

Mai sunt, da’ nu mai vreme să scriu. Niciuna dintre ideile de mai sus nu costă bani, nu ţin de reforma sistemului, ci numai de bun simţ. Şi de respect pentru cei pentru care lucrează, pentru că nu trebuie să uităm că justiţia este un serviciu public în folosul oamenilor.

Despre corupţia în justiţie 2

Văzând reacţiile provocate de un text scris în urmă cu ceva vreme şi preluat ieri de juridice.ro, cred că trebuie reluată discuţia corupţiei în justiţie.

În ciuda a ceea ce s-a înţeles din ce am scris eu, nu cred că toţi judecătorii şi procurorii sunt corupţi. Cred că cea mai mare parte sunt oneşti. Iar, dacă aceştia din urmă au înţeles altceva, îmi cer scuze, cu speranţa că vor fi acceptate.

Ca să mai clarific un lucru: nu am scris afirmaţiile care au născut atâtea reacţii în contextul anchetei DNA legate de acea judecătoare de la Curtea de Apel Bucureşti. De altfel, cred că a fost scris înainte să înceapă circul. Plus că, pe mine cel puţin, referatul cu propunerea de arestare nu prea m-a convins, dar poate că am eu reflexe de avocat. În fine, ideea e că nu are nicio legătură ce am scris cu şpaga de 1 milion de euro şi cu scandalul care a urmat.

Cred însă că discuţia despre corupţia în justiţie trebuie purtată şi nu băgată sub preş. Încrederea în justiţie este mult prea importantă pentru orice ţară şi orice societate care se vrea normală la cap şi dacă corupţia este o chestie care gâtuie o societate indiferent de nivelul la care se manifestă, atunci când se manifestă în justiţie efectele sunt devastatoare. Nu stăm bine din acest punct de vedere. Ultimul sondaj de care ştiu spune că încrederea în justiţie e undeva la 30%. Sub încrederea în instituţii intens criticate, precum Parlamentul (40%) sau poliţia (50%). Încrederea în profesia de judecător este printre cele mai mici (39%) la fel ca şi în cea de procuror, mai mici până şi cea în avocaţi, ceea ce mi se pare hilar (41%). E dezastru, din punctul meu de vedere. Rezultă de aici, că oamenii cred, în mare măsură, că judecătorii sunt corupţi. Sigur, e o percepţie, nu toţi cei care cred or avut vreodată un proces şi imens de puţini dintre ei or dat vreodată şpagă unui judecător. Totuşi, percepţia asta spune ceva. Ceva care ar trebui să îi pună pe gânduri pe cei cinstiţi, nu să îi revolte. Omul trebuie să aibă încredere că dacă are o problemă judiciară, ea va fi rezolvată cinstit şi oamenii nu prea par să creadă asta.

Hai să mai adaug ceva. Am păţit de câteva ori – şi cred că orice avocat a păţit-o de câteva ori – ca anumiţi clienţi sau potenţiali clienţi să mă întrebe dacă “nu se poate rezolva ceva cu judecătorul”. Sigur că răspunsul a fost negativ şi, de multe ori, finalizat cu un şut în curul clientului. Dar faptul că se întâmplă destul de frecvent aşa ceva indică faptul că oamenii percep în acest fel sistemul. Mi s-a întâmplat de câteva ori – puţine – să pierd clienţi pe motiv că au discutat cu alt avocat şi li s-a spus că “se rezolvă”. De curiozitate, am urmărit evoluţia ulterioară şi, de cele mai multe ori, s-a rezolvat “o laie”. Sunt convins că sunt avocaţi care îşi ademenesc clienţii cu aşa ceva, indiferent dacă chiar dau şpagă sau nu. Dar şi asta indică măcar faptul că oamenii sunt convinşi că se poate. Mai mult, de vreo 2 ori, diverse persoane mi-au spus că dacă am nevoie de o “pilă” la anumiţi judecători, se rezolvă. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu, că nici măcar nu vreau să vorbesc despre aşa ceva, dar şi asta indică acelaşi lucru.

Bun, acuma: cum se formează această percepţie? De ce oamenii cred că Parlamentul – atât de intens criticat – este mai de încredere decât justiţia? Personal, cred că din două cauze interdependente. Prima: există judecători şi procurori spăgari. Unii au fost condamnaţi, alţi acuzaţi, iar pe alţii nu i-au prins. Nu ştiu câţi sunt, sper că extrem de puţini, deşi am senzaţia că mă înşel. Sincer să fiu, cu vreo 2-3 excepţii, dintre judecătorii pe care îi cunosc cât de cât din sală sau din afara ei, nu îl văd pe vreunul să pună botul la plic. Cu toate astea, auzi atât de multe încât nu pot fi toate zvonuri, aşa că am ajuns să bag mâna în foc pentru nimeni. Aş fi însă foarte dezamăgit să aflu vreodată cu vreunul peste care am dat în sală e şpăgar. Revenind însă la ce spuneam, prima cauză a percepţiei este faptul că există judecători şi procurori corupţi. Dacă negăm asta, ne punem ochelari de cal şi nu mai rezolvăm nimic.

A doua cauză cred că e mai importantă decât prima. Pentru că ştiu mult mai mulţi poliţişti, profesori sau funcţionari de la primărie corupţi decât magistraţi şi totuşi încrederea în aceste instituţii e mai mare. Adică, sunt convins că cei mai mulţi dintre români nu au dat niciodată şpagă la instanţă sau la parchet, la fel cum cei mai mulţi au dat şpagă la primărie sau la un poliţist şi toţi au dat şpagă la medici. Totuşi, în ăştia din urmă au mai multă încredere. De ce? Păi, cred că din două motive mari şi late. În primul rând, dacă dai şpagă ca să nu îţi ia permisul sau ca să ţi se dea o autorizaţie de construire, nu ai senzaţia de nedreptate. Dacă dai şpagă ca să câştigi un proces, ştii că se face o nedreptate.

În al doilea rând şi cel mai important e lipsa reacţiei instituţiilor cu pricina şi a celorlalţi magistraţi, concretizată în băgarea gunoiului sub preş. Sincer să fiu, deşi sunt convins că mulţi dintre magistraţi trăiesc sub un glob de sticlă din care nu vor să iasă, nu cred că ei nu or auzit diverse poveşti despre şpăgi, pile şi presiuni. Şi nu cred că nu li s-a oferit vreodată, în diverse modalităţi, ceva. Sigur că e normal să fi refuzat şi să discute despre aşa ceva. Dar nu cred că e suficient. Suntem atât de mâncaţi de corupţie încât nu cred că e suficient ca ăia dintre noi care nu concep să se bage în căcat să stea deoparte, pentru că se ştiu cu conştiinţa împăcată. Cred că magistraţii cinstiţi trebuie să facă ceva, în afară că se supără pe un avocat care se exprimă de o manieră exagerată, pentru a reduce şi preveni corupţia.

Ce anume?

În primul rând, să vorbească despre asta. Tupeul cu care unii dintre cei condamnaţi au acţionat şi au discutat se explică şi prin faptul că cei din jurul lor nici nu pomenesc despre şpăgi, ca şi cum nu ar exista. Cred că, dacă se vrea combaterea unei percepţii dureroase pentru orice magistrat onest, aceştia trebuie să discute public şi îndelung despre asta.

În al doilea rând, cred că corpul magistraţilor normali trebuie să ceară unele modificări care diminueze posibilitatea de funcţionare a reţelelor de corupţie care par să existe. De exemplu, ar fi ok după mine să se mai modifice din când în când componenţa completelor de recurs sau apel, să nu mai fie tot ăia în aceiaşi zi a săptămânii. Adică, poate ar fi mai ok ca să nu am acelaşi complet în recurs marţea de ani de zile. Tot aşa, de exemplu, dacă tot s-a descoperit gaura la covrig – adică cum putem frauda repartizarea aleatorie prin Ecris – poate schimbăm un pic sistemul. Zic eu că sistemul ar trebui să lupte pentru desfiinţarea parchetelor şi instanţelor cu 2-3 magistraţi, că acolo este una dintre bubele cele mai mari, în condiţiile în care repartizarea e complet nealeatorie.

În al treilea rând, cred că judecătorii oneşti ar trebui să fie mai ochii în patru la colegii lor. Nu am nicio probă, dar sunt convins că de multe ori, la un complet de recurs un singur om studiază dosarul şi restul merg pe încredere în colegul care ştie dosarul. Sigur că e frumos să ai încredere în colegi, dar ia să ne gândim cum se poate simţi un jude care vede la un moment dat că al său coleg tocmai ce o fost acuzat că o luat şpagă pentru un dosar soluţionat teoretic împreună.

În al patrulea rând, cred că atunci când un jude sau procuror e condamnat pentru fapte de corupţie, restul magistraţilor ar trebui să îl facă pe ăla troacă de porci, nu să tacă ruşinaţi. Pentru că tăcerea asta poate fi interpretată în fel şi fel….

În fine, sunt mai multe chestii la care ar putea să conducă o discuţie serioasă pe această temă. Nu ştiu dacă o să am cu cine, dar îmi propun să organizez în curând un workshop pe această temă. Sper să găsesc şi magistraţi care să vrea să discute onest problema, fără să o nege. Şi, ca să nu uităm de unde plecase discuţia, cred că o modalitate de creşte încrederea în justiţie este utilizarea juraţilor. Cred că e o idee care merită gândită puţin, măcar pentru că un sondaj făcut de Transparency România ne spune că 78% din populaţie ar vrea asta.

Despre corupţia în justiţie

Corupţia în justiţie e un subiect delicat. Ca să nu existe vreo confuzie, de la bun început, afirm că nu cunosc niciun procuror sau judecător care să ia şpagă. Trăiesc cu senzaţia destul de fermă că toţi magistraţii pe care îi cunosc cât de cât nu intră în categoria asta. De asemenea, sunt mulţi pe care nu îi cunosc altfel decât cu roba pe ei şi pe care nu mi-i pot imagina punând botul la vreun plic mai mult sau mai puţin gros.

Sunt însă surprins de cât de mulţi ajung să fie acuzaţi de fapte de corupţie. Sigur, sunt convins că nu toţi cei acuzaţi sunt mânjiţi, pentru că nu am încredere deosebită în DNA, SRI şi alte organe ale statului de drept care fac anchete de acest gen. Totuşi, unii dintre ei trebuie să fie, că nici dosarele penale nu se fabrică chiar toate. Şi atunci stau şi mă întreb: bă, ăştia chiar îs cretini? Adică, să mă ierte bunul Dzeu, dacă tu vezi cum umflă deneaul judecători de înaltă curte, nu ţi-e frică să nu pici şi tu? Cum dracu continui să iei şpagă şi cât tupeu trebuie să ai să continui activităţi de genul ăsta când vezi cum pică oamenii ca muştele în plasă? Şi, în acest context, stau şi mă tot întreb care e procentul celor care o comit. Aud în jurul meu tot felul de poveşti, despre tot felul de instanţe, încât ajung să mă întreb cât din soluţiile care sunt flagrant nedrepte şi aberante sunt datorate murdăriei corupţiei şi cât sfintei prostii în formă pură. Am tot spus de multe ori că este cert faptul că, atunci când judeci mii de dosare pe an, oricât de bine pregătit ai fi şi de oricât de multă bună credinţă şi voinţă ai avea, tot dai soluţii greşite într-un număr de dosare. Nu există un Superman al judecătorilor sau al procurorilor care să nu greşească niciodată. Asta e. Totuşi, erorile de acest gen ar trebui să fie unele rezonabile, să fie datorate unor scăpări, să nu fie grosiere şi inimaginabile. Din păcate, vezi frecvent în jur şi din astea. Grav este că te întrebi vrând, nevrând dacă au fost soluţionate cu neuronul olfactiv sau cu plicul. Nu mă apuc să dau exemple, pentru că nu vreau să acuz pe nimeni de corupţie, însă cred că este extrem de grav că mă gândesc că unele soluţii se dau pe bază de şpagă, în condiţiile în care nu cunosc niciun judecător şpăgar. În mod normal, experienţa personală ar trebui să fie suficientă pentru a respinge o astfel de explicaţie, însă se pare că nu e trăim vremuri normale. Sunt situaţii în care singurul gând care îmi vine în minte este: nu poate fi atât de prost, pur şi simplu nu poate. Iar şpaga rămâne unica metoda de a explica o anumită soluţie. Nu am nicio soluţie pentru aşa ceva şi nici nu am vreo părere, constat pur şi simplu o stare de fapt.

Mai grave mi se par însă alte forme de corupţie, mult mai subtile decât cele cu plicul. La astea cu plicul măcar poţi dovedi ceva, la astealalte ciuciu… Mă gândesc în primul rând la judecători care trăiesc în concubinaj cu avocaţii de ani de zile, fără să se căsătorească ca să nu atragă incompatibilitatea. E foarte greu să faci ceva aici. Nu poţi să le interzici oamenilor să se iubească dacă unul e judecător şi unul avocat. Nici nu le poţi cere vreunuia dintre ei să îşi schimbe meseria. Dar e şi foarte aiurea să ai un proces contra celui cu care îa micul dejun judecătorul.

În cel mai înalt stadiu al gravităţii mi se pare însă o formă de corupţie despre care nimeni nu vorbeşte sau o face mult prea puţin: soluţiile pronunţate la presiune. La presiunea pusă de puterea politică, la presiunile puse mult prea înalţi procurori, la soluţiile impuse de presiunea opiniei publice, la soluţiile impuse de presiunile colegilor. În opinia mea sunt cea mai gravă formă de corupţie, iar faptul că nimeni nu a fost inculpat pentru aşa ceva deşi există o mulţime de astfel de situaţii este îngrijorător. Din când în când câte un judecător sau procuror care o dat cu botul la borcanul cu miere mai vedem la ştiri, dar de oameni care îşi exercită abuziv puterea pentru că nu pot rezista la anumite presiuni nu am văzut la teve. Aici pot să dau nişte exemple, că sunt destul de publice. Un cretin care o intrat pe teren la un meci de fotbal şi o dat un pumn unui fotbalist o fost ţinut în arest vreo 2 luni. Pentru un pumn. Eu nu am mai auzit de arestare pentru o astfel de faptă niciodată. În schimb, presiunea opiniei publice pe acest caz a fost maximă…. Acum ceva vreme, procurorul şef al DNA se lăuda că a fost în vizită la preşedintele ICCJ ca să discute dosarele de corupţie de pe rolul acestei instanţe. Continuarea o ştim: termene de judecată stabilite de colegiul de conducere, nu de preşedintele de complet, victorii una după alta pe tărâmul combaterii corupţiei… Nu cred că preşedintele ICCJ s-a dus la vreunul dintre judecători să îi spună pe cine trebuie să condamne, dar ăla ce trebuia să înţeleagă din vizita dlui procuror la instanţă? În fine, ca să mă limitez cu exemplele, un jude constituţional scrie pe blog cu o vreme înainte de a fi numit judecător la CC, despre cât de neconstituţională e o lege. S-a răzgândit în 2 săptămâni după numire şi votat în sensul constituţionalităţii sale… Ca să nu mai amintesc de modul în care CCR a numărat mandatele dlui. Iliescu din două în două.

Şi, ca să închei subiectul, mă întreb: asta nu e corupţie? Nu e mai gravă decât cea cu plicul? Asta nu e corupţie instituţionalizată? Cât de mult mai judecă judecătorii după lege şi propria conştiinţă şi cât de mult judecă după plic, după simpatiile faţă de părţi şi avocaţii lor, după ceea ce li se cere ori sugerează să facă de către mai marii momentului, după tot felul de alte criterii? Cât mai e lege şi stat de drept, în care judecătorul e suveran pe decizia sa, şi cât e arbitrariu în justiţie? Dracu ştie, dar ştiu că omul care nu a avut în viaţa lui de-a face cu acest joc de strategie care a devenit justiţia trebuie să fie fericit.