Category Archives: procurori

Aproape 10 motive pentru care susţin protestul avocaţilor

Citesc că Baroul Dolj a propus Consiliului UNBR un protest al avocaţilor, care să refuze să intre în sălile de judecată şi în camerele parchetului în 8 septembrie, pentru că s-or săturat de atitudinea magistraţilor faţă de ei. Bravo lor, jos pălăria pentru iniţiativă! Sper ca onor UNBR să fie de acord şi cu altceva în afară de crescutul taxelor şi să se fie adoptată ideea oltenilor.

De ce? Sunt X motive pentru care sunt de acord. Sigur că ele nu vizează toate instanţele şi nici toate completele sau toţi procurorii, dar le vizează pe mult prea multe dintre acestea. Deci, în nicio ordine, cred că e o idee bună şi că o zi e prea puţin. Din punctul meu de vedere, judecătorii trebuie să înţeleagă odată că:

1. Nu doar procurorii sunt colegii lor, ci şi avocaţii.

2. Dacă nu am fi noi pe post de barieră între justiţiabili şi ei, ar muri de nervi. Deşi pare greu de crezut, grosul clienţilor noştri sunt capabili să ne expusă păsul lor în vreo 10 ore şi 1000 de hârtii. Nu aţi vreau să vi le expună vouă.

3. Noi suntem ăia care trebuie să le explicăm oamenilor hotărârile pe care le pronunţaţi. Dacă careva dintre voi crede că cele 3-4 paragrafe în care motivaţi soluţia conving un om care a pierdut procesul, vă înşelaţi amarnic. Tot noi trebuie să le explicăm soluţia şi atunci când nu aţi citit dosarul şi atunci când aţi ignorat probe şi atunci când nu răspundeţi la argumentele aduse în faţa voastră. Şi tot noi suntem cei care trebuie să îi spunem unui om că va merge la puşcărie. Pentru câţiva ani. Şi să nu credeţi că e uşor. Mai ales dacă e nevinovat, pentru că sunt şi erori judiciare. Unele evitabile, altele nu, dar sunt. Şi avocatul e cel care îi spune omului, familiei lui că justiţia i-a distrus viaţa.

4. De multe ori, tot noi îi învăţăm pe oameni să nu vă înjure sau să facă alte tâmpenii prin sălile în care cică se împarte justiţia.

5. Din păcate, tot datorită stimei şi respectului cu care ne adresăm în scris şi oral (prea rar şi în gând) aţi ajuns să credeţi că vă puteţi permite orice pentru că nimeni nu spune nimic de frică şi de neputinţă. Frică pentru că îţi beleşti clienţii actuali şi viitori din faţa aceluiaşi complet şi neputinţă pentru că nu am cum să sancţionez un judecător certat cu legea, cu bunul simţ sau cu o minimă doză de respect. Unul din visele mele erotice (care nu se va întâmpla niciodată) este să renunţ la avocatură şi să public o carte cu nume, numere de dosar, fapte şi tot ce am păţit în anii ăştia de avocatură. O am în minte în aproape fiecare zi petrecută pe holurile instanţelor.

6. Legea nu e facultativă, ci e obligatorie. Pentru toţi, nu doar pentru avocaţi şi pentru părţi. Ci şi pentru procuror, şi chiar şi pentru judecător. În consecinţă, dacă legea scrie că trebuie să motivezi în 30 de zile, e obligatoriu să motivezi în 30 de zile. Că e lege, nu prescripţie de la medic să fie recomandare. Dacă legea scrie că inculpatul are dreptul să vadă dosarul, arată-i dosarul. Acum, nu peste 7 ani. Dacă legea scrie că arestarea se dispune în circumstanţele excepţionale, atunci arestează în circumstanţe excepţionale, nu atunci când cazul o fost dat în presă. Că în lege nu scrie nimic de opinia publică. Şi dacă legea spune că un inculpat e nevinovat, atunci tratează-l ca un nevinovat. Din prima până în ultima secundă. Şi dacă procurorul nu respectă legea, atunci anulează-i actele, că tura viitoare o să o respecte.

7. Noul cod de procedură penală nu este ăla vechi cu alte numere de articole. Nu de alta, da’ jurisprudenţa o rămas la fel. Poate până în ajunge omul pe Marte, o să vedem şi în jurisprudenţă că s-o schimbat codul de procedură.

8. Inculpatul nu face cereri în probaţiune pentru că vrea să tergiverseze procesul, ci pentru că vrea să îşi probeze nevinovăţia. Apropos, să ştiţi că are acest drept. Mai mult, pe undeva scrie că are dreptul să o facă în condiţii egale cu parchetul care vrea să îi demonstreze vinovăţia. Bine, asta ar însemna să îi respectăm prezumţia de nevinovăţia şi asta e al dracu’ de greu.

9. Indiferent ce li s-a spus la INM, nu sunt o elită, nu sunt nişte oameni superiori muritorilor de rând şi nici membrii ai unei societăţi ezoterice. Sunt oameni normali, care au o meserie grea şi care, dacă au conştiinţă, trebuie să se gândească când pun capul în pernă şi la fraierii care stau în arest. Şi ale căror familii plâng la avocat, nu în sală. Care îşi sună avocaţii din arest şi nu pe ei. Că eu mă gândesc în fiecare seară la clienţii mei, care stau prin arest. Şi care au dreptul la o altă justiţie decât cea pe care o primesc de cele mai multe ori.

Mai sunt. Multe, da’ stau prost cu timpul. Sper ca UNBR să îi lase pe olteni să nu fie singurii care or să-şi umfle amenzi. Că mă îndoiesc profund că efectul protestului va fi altul decât acela că ne-am descărcat şi noi oful. Dacă îmi amintesc bine, atunci când juzii or protestat vreo lună şi ceva refuzând să judece, avocaţii i-au sprijinit, deşi clienţii multora au fost nemulţumiţi de amânare. De data asta, dacă va fi să fie, sunt aproape convins că această castă formată prin multe dintre instanţe şi parchete o vor percepe ca o ameninţare şi vor reacţiona aşa cum reacţionează un Dumnezeu rănit în orgoliul încălcării primei porunci: cu fulgerul!

PS. Am uitat iniţial ce era mai important. Revin şi arăt că primul motiv pentru care susţin protestul este acela că judecătorii trebuie convinşi că deliberarea se face când se termină procesul, nu când începe. Mai ales la alea penale.

Stalin şi poporul rus libertate ne-a adus

Citeam o ştire acum câteva zile legată de idioţii ăia de la Timişoara care ofereau nu mai ştiu cîţi bani oricărei ţigănci care s-ar fi supus voluntar unei operaţii de sterilizare. Dincolo de stupidul manifestării şi de stupida reacţie a autorităţilor judiciare, care i-au făcut celebri pe idioţi, mi s-a părut senzaţional comunicatul de presă al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara. Scriau ăia cu emfază acolo că au făcut percheziţie şi au ridicat nişte obiecte, plus mai multe cărţi. Îmi şi imaginez cum o văzut un miliţian transpirat pe masă la ăia cărţile şi o sunat grăbit la dom procuror: “- Şefu, ăştia citesc! Îs din ăia periculoşi, intelectuali. Ce fac? – Ridică-le, tată. Se confiscă!” Bun, io pot să înţeleg multe, dar să ridici cărţi de la un om şi să consideri că alea sunt pericuoase şi demonstrează orice vrei, e de domeniul absurdului. Deci, băieţi, dacă eu am Biblia acasă şi am citit-o nu sunt nici creştin, nici bisericos şi nici nimic. Dacă am acasă Mein Kampf sau Manifestul partidului comunist nu sunt nici nazist şi nici comunist. Sunt cărţi, tati, nu pistoale sau droguri. Ar fi amuzant, dacă nu am fi traversat 50 de ani de regim în care cărţile erau considerate a fi subversive şi periculoase. Nu se publica orice, nu aveai dreptul să citeşti orice şi au fost oameni care au ajuns la puşcărie, la canal sau au fost chemaţi la discuţii cu tovarăşii de la securitate pentru că aveau sau au citit anumite cărţi. Pentru toţi analfabeţii care ne-au condus, cărţile erau ceva periculos. Se pare că şi pentru Parchetului Judecătoriei Timişoara.

Dacă povestea asta are totuşi ceva amuzant în stupiditatea ei, ştirea de acum câteva zile nu mai are nimic amuzant. Pentru cine e atent la ce se întâmplă în jurul nostru, are forţa unei ghiare de oţel care ne strânge de gât. O parte dintre noi am aflat că un procuror a fost ales preşedinte al CSM, cu votul firesc al colegilor procurorilor, cu votul dirijat politic al reprezentanţilor “societăţii civile”, şi cu votul trădător a doi judecători, între care şi preşedintele ICCJ. Care acceptă cu zâmbetul pe buze să fie condusă de un procuror, trăiţ-ar independenţa! Situaţia e stupidă oricum o privim. Procurorii nu sunt independenţi, ci funcţionează sub autoritatea ministrului justiţiei şi au ca şi şef ierarhic care taie şi spânzură dacă vrea pe un nenea sau o tanti numită acolo de preşedinte la propunerea ministrului justiţiei. Independenţă din părţi, nici măcar de formă. La rândul său, CSM are obligaţia constituţională să asigure independenţa justiţiei. No, mă întreb eu, cum dracu poate CSM să fie mogulul independenţei dacă este condus de un procuror, dependent vădit faţă de puterea executivă?

S-or mai întrebat şi alţii acelaşi lucru. Cei mai vocali, doi dintre membrii CSM, judecătorii Dumbravă şi Neacşu.

Câteva zile mai târziu, după ce ăştia îi spurcă pe procurori pe toate gardurile, vine momentul de glorie în care ţi se arată cine e şeful în ţara asta. Un procuror DNA nu are somn acum vreo două nopţi, iese să facă o plimbare şi ajunge în faţa sediului CSM. Şi, fără mandat, fără nimic, intră şi îi fură calculatorul lui Neacşu. Probabil pe ăla al lui nu merge bine Diablo 3, că altă explicaţie rezonabilă nu cred că există. Şi mai halucinant vine comunicatul a doua zi şi ni se spune cu emfază că îţi trebuie mandat numa’ pentru percheziţie, pentru ridicarea de obiecte nu e nevoie de mandat. Serios????????? Io propun să vorbiţi că băieţii de la Timişoara să mai ridice nişte cărţi – ăia or avut autorizaţie – da’ să fie din alea de procedură penală. Şi după ăia să vă strângeţi aşa uşor pe secţii şi să le citiţi. Că altfel veţi continua să beţi vin cu cola (asta o fost o aluzie pentru cunoscători).

Revenind, cică Neacşu e anchetat pentru ceva legat de programul Jurindex. Io nu bag mâna în foc pentru nimeni. Îl cunosc pe Neacşu şi nu cred că e şpăgar, dar să spunem că ar fi. Bă, tată, bă, da’ voi de ce faceţi public aşa ceva? Scrie în manualul sovietic de intimidare că dacă nu faci public o astfel de ancheta de rahat, nu are niciun rost? Voi vreţi să aflaţi dacă Neacşu e şpăgar sau vreţi să tacă din gură şi să stea cuminte la locul lui, să nu mai streseze procurorii, judecătorii de o anumită speţă sau pe însuşi dom preşedinte? Aştept cu entuziasm să îmi spună DNA de ce a trebuit să comunice că îl cercetează pe Neacşu şi de ce a trebuit să îi fure calculatorul (fără autorizaţie, a lua bunul altuia e furt, oricum o privim). O anchetă penaă se face în linişte, fără să ştie nimeni cel puţin până când ai confirmarea măcar a unor indicii de vinovăţie. Neacşu nu e învinuit de nimic, nu e inculpat de nimic, e cercetat… Ar fi culmea să aud acum că îi încep urmărirea că nu are licenţă pe Windows.

Cre’ că Dumbravă nu are calculator sau are placă video veche, că pe al lui nu l-or luat. În schimb, ca din senin anunţă ANI că îl anchetează pentru incompatibilitate. Sună nasol, că dacă poveşteşti ce s-a întâmplat te umflă râsul. Deci, acum o vreme, pe când Dumbravă era încă judecător la Mureş, a picat în completul care a soluţionat un litigiul la care parte era rectorul universităţii din Mureş. Pentru că Dumbravă activa la acea universitate în timpul liber, a decis că e mai bine să se abţină, ca să nu fie probleme. S-a abţinut, însă colegii săi n-or avut chef să judece ei cauza şi i-or respins cererea de abţinere. În consecinţă, Dumbravă avea două opţiuni: să îşi dea demisia, să judece. Opţiunea 3 atât de iubită pe la ICCJ şi alte instanţe – concediu de maternitate – fiind exclusă, a ales varianta 2 şi a judecat. Se pare că a judecat bine, că soluţia sa a fost păstrată de ICCJ. No, după 5 ani vine ANI şi îl cercetează pe motiv că era incompatibil. Pe scurt, pe motiv că nu şi-o dat demisia. Ca din întâmplare, şi informaţia asta apare publică. De ce? Ca să afle şi Dumbravă cine e şeful la noi în ţară şi să treacă şi el la colţ, unde să asculte cuminte de dl. sau dna. procuror. Că, până la urmă, aşa ne-o învăţat Stalin: justiţia se face de către procurori, nu de către judecători. Nu contează cine judecă, contează cine face ancheta. Scrie negru pe alb în manualul tovarăşilor comunişti.

C-aşa-i în tenis

După postarea de pe blog legată de coabitarea între judecători şi procurori, publicat şi pe juridice.ro, într-un comentariu de acolo am fost acuzat că îmi scriu frustrările. Iniţial am negat, dar, după o vreme am priceput că nasul fin de procuror al celui care a scris acel comentariu nu s-a păcălit nici de data asta.
Da, tată, aşa e, sunt frustrat! Nu pentru că mi-aş fi dorit toată viaţa să fiu procuror şi nu am reuşit, să nu mă înţelegeţi greşit. Ci pentru că egalitatea aia a armelor pe care o predau eu la inocenţi copii din facultatea de drept e o chestiune atât de teoretică încât mai bine s-ar preda la un curs de utopia dreptului. Nu mă refer aici la faza de urmărire penală, unde e firesc să nu fiu egal cu procurorul de caz, ci la faza de judecată. Nu mă refer nici măcar la lege, deşi şi acolo ar fi de comentat diverse, ci la viaţa reală, în care egalitatea în drepturi şi statut în faţa instanţei între mine şi procuror este identică cu cea dintre jucătorul la serviciu în tenis şi ăla care aşteaptă încordat cu paleta în mână.
Să mă explic:
Vreau şi eu să nu se ia cauza fără mine şi să merg eu când vreau şi pot în sală. Vreau să nu mai stau pe culoare la instanţă câte 4 ore până când un procuror DNA ori DIICOT are bunăvoinţa să vină în sală ca să luăm cauza. O să sară unii în sus că, vezi doamne, ăia au şi altă treabă decât să aştepte cauza la rând câte 4-5 ore, frumos în băncuţă. Păi, şi eu am altă treabă. La fel ca şi procurorul, şi eu fac tot un serviciu public, scrie în legea avocaturii dacă nu credeţi…. Avantaj la serviciu. Serviciu lui, care e mai tare decât al meu.
Vreau şi eu să mă înghesui la arhiva instanţelor penale şi cu procurorii, ca să vedem soluţia de ieri. Vreau, de asemenea, să mă înghesui cu procurorii şi la cereri pentru copie de pe încheierile de şedinţă. Aaa, şi vreau să plătească şi Ministerul Public câte un leu pe pagină de copie, că tenisul e un sport scump.
Vreau şi eu ca, dacă declar apel sau recurs, să îmi trimită instanţa dosarul la birou să motivez apelul ori recursul. Vreau, de asemenea, ca până când binevoiesc să motivez calea de atac să nu fie sesizată instanţa superioară. Vreau de asemenea să nu am niciun termen e motivare sau, dacă îl am, rog să îl considerăm ca un termen de recomandare, care poate fi depăşit dacă am mult de lucru. Şi am foarte mult de lucru…
Vreau şi eu să scriu pe o foaie toate probele pe care le doresc a fi administrate, iar judecătorul să le administreze automat, la fel ca şi cele enumerate la finele rechizitoriului. Nu mai vreau ca admiterea unei cereri în probaţiune să fie echivalentă cu un retur de serviciu pe linie.
Vreau, de asemenea, să mă duc la preşedintele ICCJ ca să discutăm despre dosarele pe care le am pe rolul acestei instanţe, la fel cum a făcut domnul procuror şef al DNA. Mişcarea asta a fost as, c-aşa-i în tenis…
Pe scurt, vreau să fim egali în faza de judecată. Vreau să avem aceleaşi condiţii de pregătire a cauzelor, vreau să putem propune probe în mod egal, vreau să jucăm tenis cu aceleaşi paletă, că în viaţa reală io joc cu una de ping-pong iar procurorul joacă cu una tenis. Şi el are şi serviciul.

Nefericita coabitare intre procurori si judecatori

Avem un sistem judiciar atins de o gramadă de boli. Una cronică, despre care nu vorbeşste aproape nimeni în public, deşi multi o spun în privat este o coabilitare împotriva firii între procurori şi judecători. Toţi sunt magistraţi deşi au treburi diferite în statul de drept pe care ne căznim cumva să îl edificăm. Procurorul acuză oameni, judecătorul stabileşte dacă procurorul spune baliverne sau nu. De aceea, nu cred că avem nevoie de nici de procurori cu mentalitate de judecători şi nici de judecători cu mentalitate de procuror. S-o luăm pe rând să vedem de unde vine chestia asta.
De la început, şi unii şi alţi studiază la aceeaşi şcoală. INM-ul formează la grămadă şi judecători şi procurori, deşi abilităţile lor ar trebui să fie diferite, la fel şi cunoştiinţele. Sunt numiţi în profesie după aceleaşi proceduri, dau examene de promovare în aceleaşi condiţii şi, de multe ori, în acelaşi timp. Au sediile instituţilor pentru care lucrează în aceleaşi clădiri, cu birouri unul lângă altul, au asociaţii profesionale comune, participă la aceleaşi cursuri de formare etc. Se află sub oblăduirea comună a CMS-ului, format dintr-o combinaţie de procurori şi judecători care decid asupra mersului sistemului nostru judiciar. Procurorii devin judecători la cerere, fără examene, fără nimic. Pe scurt, sunt împreună de la începutul carierei până la finele ei.
Chestia asta mi se pare aberantă. Sistemul funcţionează de parcă singurii care lucrează în sistem sunt magistraţii, ceea ce e fals. Mă întreb privind la ceea ce am scris mai sus, de ce un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte poate să devină judecător la ICCJ, la o simplă cerere, iar un avocat trebuie să dea examene şi să o ia cu începutul de la judecătorie. Cu ce e mai pregătit un procuror de la DNA pentru slujba de judecător la secţia penală a ICCJ decât un avocat care a făcut cauzele penale? De ce pe avocaţi îi pregătim profesional în gluma macabră numită INPPA, iar pe procurori la INM? Că, în sala de judecată cică se află pe poziţii de egalitate. De ce în CMS sunt procurori, nu şi avocaţi ori notari? Pe ăştia nu îi interesează Regulamentul intern al instanţelor, ca să dau un singur exemplu? Sigur, nu e firesc ca un avocat să decidă promovarea unui judecător la ICCJ, dar e firesc ca un procuror să o facă?
Acum ceva vreme dna procuror general al României se dădea mare că procentul de achitări la noi este cam de 5%, mult sub media europeană care este undeva pe la 15%. Dacă scădem achitările pe 18 indice 1, care nu sunt realemente achitări, cred că ajungem undeva pe la 1%. Eu nu m-aş da mare cu chestia asta, pentru că asta demonstrează nu faptul că avem procurori de 15 ori mai buni decât cei nemţi ori englezi, ci faptul că instanţele noastre sunt de 15 ori mai apropiate de parchete decât cele germane sau britanice. Aşa cum spuneam mai sus, nu cred că ne ajută să avem nici procurori care îşi uită rolul şi se cred judecători formulând verdicte, iar nu acuzaţii, dar nici faptul că avem judecători atât de apropiaţi de colegii magistraţi încât intră în sala de judecată cu convingerea că orice inculpat e vionvat. Şi, în fine, nu ne ajută nici procurori DNA care devin judecători la ICCJ după 10 de ani de carieră şi toată lumea crede că sunt imparţiali.

Despre arestarea preventivă

Trăiesc cu senzaţia acută că sistemul nostru juridic are o problemă în raport de instituţia arestării preventive. Trăiesc, de asemenea, cu senzaţia şi mai acută că societatea română are o problemă majoră cu înţelegerea rolului şi funcţiei acestei instituţii. Cred că se arestează prea uşor şi pentru perioada prea lungi de timp şi mai cred că justiţia penală nu se realizează prin încheieri de arestare, ci prin hotărâri de condamnare. Cred că aproape toată lumea de la ziarişti la procurori şi de la oameni simpli până la judecători uită că omul a cărui arestare se cere este nevinovat. Aşa scrie în Constituţie, aşa scrie şi în codul de procedură penală, aşa scrie oriunde. Nu şi în propunerile de arestare ori în încheierile instanţelor. Plecând de la banalitatea prezumţiei de nevinovăţie, încerc să detaliez un pic.
Fraza cheie este, după mine, următoarea: arestarea nu este o formă de executare anticipată a pedepsei. De aici, câteva consecinţe. În primul rând, instanţa care arestează este chemată să verifice nu dacă ăla a comis fapta care i se reproşează, câteva indicii în acest sens fiindu-i suficiente. Judecătorul este chemat să decidă dacă are rost să bagi în puşcărie un om nevinovat în aşteptarea unor probe şi a analizări acestora în cadrul procesului ce va avea loc. Or, 99 la sută din încheierile privitoare la arestare pe care le-am văzut analizează, pe larg sau pe scurt, dacă omul a comis-o sau nu. Majoritatea nu analizează deloc dacă are rost să îl închidem pe ăsta preventiv sau nu. Preventiv înseamnă că prevenim ceva şi ar fi frumos ca magistraţii să ne explice ce prevenim. În al doilea rând, dacă arestarea nu este o formă de executare a pedepsei, continui să mă întreb de ce gravitatea faptei poate justifica detenţia preventivă? Parcă omul era nevinovat şi nu a comis nicio faptă nici gravă şi nici mai puţin gravă….
Pe de altă parte, continuă să îmi scape fraza cheie în care se interpretează art. 148 lit. f, aia cu pericolul pentru ordinea publică care reiese din rezonanţa faptei în rândul publicului, care ar rămâne cu senzaţia că o faptă aşa de gravă nu este pedepsită dacă nu îl arestăm pe fraier. Repet, că e important: îl pedepsim pe fraier. Sistemul îşi exprimă în această frază părerea despre arestare: arestul este o formă de pedeapsă. Numa’ aşa se pot explica arestări pentru fapte din culpă. Adică, un idiot care depăşeşte aiurea şi omoară 3 oameni poate fi arestat că e periculos. În schimb, dacă nu e arestat, i se prelungeşte dreptul de circulaţie, că e prezumat nevinovat. Jur că nu mai pricep nimic. Tot aşa se pot explica arestările pentru fapte comise în urmă cu 2 ani. Adică, dacă ăla nu a afectat cu nimic ordinea publică timp de doi până l-am prins noi, devine brusc un periculos imediat ce l-am prins cu raţa în gură…
Se merge însă constant pe linia asta cu rezonanţa faptei în rândul publicului, de parcă ăsta decide cine trebuie arestat sau nu. Păi, dacă esenţială în determinarea existenţei sau nu a unui pericol public este rezonanţa faptei şi percepţia publicului, de ce dracu nu reînfiinţăm tribunalele poporului, măcar să ştim o treabă? Eu citisem undeva prin Constituţie că judecătorii se supun numai legii, nu şi publicului care le cere arestări.
Se uită şi faptul că publicul român este manipulabil până la Dumnezeu şi înapoi, că este isteric şi lipsit de aproape orice formă de cultură juridică. Orice acuzaţie de corupţie naşte isterii populare. Orice accident de circulaţie provocat de unul care o băut înainte naşte cereri de executare în piaţa publică. Orice eveniment din ăsta e ştire de primă pagiună. În schimb, toată lumea îşi bagă picioarele în hotărârile de condamnare, care nu sunt ştiri sau sunt de ultima pagină, după fata de la pagina 3 şi ştirile din sport. Ăsta e publicul după care ne luăm pentru a aprecia necesitatea arestului preventiv? Repet, preventiv.
Cum explicăm nenumăratele situaţiile în care după diverse perioada de arest, se aplică pedepse cu suspendare? Ăla a fost periculos cât era nevinovat, dar după ce l-am dovedit e băiat de treabă, care nu ar face rău nici unei pisici? Cum explicăm hotărâri de condamnare la 3 ani de închisoare pentru fapte pedepsite de la lege până la 15 ani, după ce l-am ţinut pe ăla arestat un an? Unde e gravitatea faptei, dacă îi dăm minimul prevăzut de lege? Unde e gravitatea mult clamată în încheierile de arestare când la final îi reţinem la om circumstanţe atenuate judiciare, constând în buna comportare în societate înainte de comiterea faptei? Mai întrebări din astea retorice, dar ar însemna să o lungesc prea mult.
Cred că tot sistemul trebuie să îşi revizuiască modul de a privi arestarea şi să plece de la faptul că ceea ce se judecă este dacă un om nevinovat trebuie închis o vreme pentru a proteja societatea. Cred de asemenea că toată lumea ar trebui să ia un caiet frumos liniat şi să scrie de 50 de ori ca şi clasa a treia, ceea ce scrie în art. 136 din Codul de procedură penală: scopul măsurilor preventive este asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. Nu sancţionarea inculpatului.