Category Archives: Uncategorized

Eu, CSM-ul meu, de la paţuşopt, luptă şi dă-i, şi dă-i şi luptă…

Acum câteva zile, CSM-ul şi ICCJ-ul au ajuns la concluzia că dacă oricum toată lumea e la mare, e momentul perfect să o comită. Prin preşedinţii celor două extrem de onorate instituţii, acestea au semnat o declaraţie comună prin care îşi exprimă dorinţa de “a intensifica lupta anticorupţie”, urmând să participe la acest efort cu “fermitate”. Găsiţi pe net comunicatul, mi-e ruşine să pun un link la aşa ceva. Judecătorii de bun simţ au reacţionat la mizeria asta, care îi face din garanţii drepturilor noastre fundamentale în nişte ninja ce luptă împreună cu zorro din DNA, DGA, SRI, SIPI, DIPI, SIPA şi alte acronime ale luptei anticorupţie. Ca de obicei, UNBR tace asurzitor, preferând băile de nămol de la Techirghiol şi dovedind odată în plus că şi-a ratat orice menire socială. Atunci când societate civilă, care se opune oricăror abuzuri ale puterii, este formată din câteva zeci de judecători normali la cap, în timp ce corpul avocaţilor se uită în altă parte, este semnul că am părăsit demult buza prăpastiei.

Găsiţi pe net poziţiile mai sus menţionate şi care cuprind cam tot ce aş fi spus şi eu într-un registru serios şi academic. Pe lângă ce au scris asociaţiile de judecători sau judecători individuali, mai am câteva întrebări. Probabil retorice, dar poate CSM-ul ne răspunde şi la ele. Judecătorilor le-o răspuns că semnarea declaraţiei le-a fost cerută de Ministrul Justiţiei (ăla ceva mai vechi) şi ei s-or executat, că aşa e frumos. Ca să nu o mai lungesc, iată întrebările punctuale către CSM şi ICCJ:

1. În lupta asta la care vor să participe şi ei, cine sunt generalii, cine sunt coloneii şi cine sunt sergenţii? Dacă tot mergem la război, tre’ să fim organizaţi şi ar fi bine să ştim cine sunt ofiţerii care ne conduc la răzbel.

2. Când declanşăm alte fronturi de luptă “fermă” şi “intensă”? De exemplu, lupta împotrivă motivării hotărârilor la luni de zile de la pronunţare în cadrul ICCJ. Sau, de exemplu, lupta pentru punerea în aplicare a tuturor părţilor codului de procedură civilă adoptat acum 7 ani. Sau, de exemplu, lupta pentru informatizarea dosarelor, a comunicărilor etc. că suntem în secolul 21, iar ieri un grefier de la CAB îmi spunea că nu are temei legal să îmi trimită o adresă pe mail. Sau, sau, sau, sau. Sau, ca sa termin, LUPTA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE PERSOANELOR. Pe asta când o pornim?

3. Când vom ajunge să avem o jurispudenţă mai apropiată de cea din Belgia decât de cea din Rusia?

4. Când o să ne pese şi de altceva decât de salvarea carierei unor persoane şi o să realizăm că din sistemul judiciar fac parte şi o mulţime de incompetenţi notorii? Înţeleg că luptăm împotriva celor care sunt corupţi, e frumos. Împotriva incompetenţilor şi nesimţiţilor, când ne apucăm de lupta?

4. Când dracu’ o să ajungem să avem un sistem judiciar care să fie chiar independent?

PS. Am ajuns să regret CSM-ul lui Lupaşcu şi ICCJ-ul lui Popa. Trist, foarte trist.

Bunicuţo, de ce ai urechile atât de mari?

Acum vreun an şi ceva citeam una dintre puţinele hotărâri remarcabile ale CEDO din ultima vreme, pronunţată în cauza Iordachi c. Moldova (textul este disponibil în limba română la http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112676). Pentru cine nu are chef să citească prea mult, fac eu un rezumat. Curtea a fost chemată să se pronunţe asupra compatibilităţii între procedura internă de ascultare a telefoanelor şi Convenţia europeană a drepturilor omului. Curtea a constatat că, aşa la prima vedere, legislaţia Moldovei cuprindea suficient de multe garanţii contra arbitrariului. Trecând însă mai departe, Curtea a constatat că afară-i vopsit gardu’ şi-năuntru-i leopardu’. Subliniind numărul uriaş de cereri de interceptare a telefoanelor formulate vreme de vreo trei ani, dar mai ales faptul că peste 97% din acestea au fost admise, Curtea a constatat că sistemul de protecţie a dreptului la viaţă privată şi la inviolabilitatea corespondenţei a eşuat, în ciuda unor prevederi legale care la prima vedere par să fie suficiente. În fapt, instanţa europeană a constatat că judecătorii interni au admis aproape automat orice solicitare a parchetelor, ceea ce indică, în realitate, lipsa oricărei garanţii contra arbitrariului.

După ce am citit acea hotărâre, am devenit curios. Ceva din modul în care se desfăşoară procesele penale, în care orice cerere a procurorului este admisă, iar cererile apărării sunt temeinic analizate, îmi spunea în urechea interioară că nu stăm mai bine ca moldovenii. Oricum, m-am decis să verific aplecarea judecătorului român spre protejarea drepturilor noastre fundamentale şi am trimis câte o solicitare către toate instanţele din ţară, pentru a mi se comunica în temeiul legii privind informaţiile de interes public numărul solicitărilor de autorizare a interceptărilor telefoanelor în perioada 2010 – septembrie 2015, numărul celor admise şi numărul celor respinse.

O fost greu… ICCJ nu a răspuns iniţial pe motiv că trebuie să îmi justific interesul. La a doua încercare o răspuns. Unele instanţe m-au minţit în faţă că cică nu au astfel de date. După plângerile administrative, unele şi-au amintit că le au şi le-au trimis. Altele nu. Alte instanţe mi-au spus că nu sunt informaţii de interes public sau că nu pot să îmi dea datele pentru că demască identitatea părţilor. Cel mai celebru nume de pe listă, onor Tribunalul Cluj. O să le dau în judecată pe toate care nu or răspuns niciodată sau pe cele care refuză să dea datele. CSM-ul mi-o răspuns foarte operativ şi mi-a furnizat date care nu au cum să fie corecte. Le-am răspuns că mă mint, din culpă sau cu intenţie, şi nu am mai primit nimic după aia.

Pe scurt, încă nu am toate datele, dar am mare parte din ele. Am datele de la 173 de judecătorii din cele 176 existente, datele de 40 de tribunale din cele 42 existente, datele de la toate cele 15 curţi de apel, de la toate instanţele militare şi de la ICCJ. Suficient pentru concluzii. Şi pentru a-i acuza de lipsă de tranparenţă pe cei de la cele 5 instanţe care refuză să dea datele.

Şi acum, să vedem de ce bunicuţa are urechile atât de lungi:

  • În total s-a cerut autorizarea interceptării telefoanelor de 109,946 ori în cei aproape 5 ani care au făcut obiect al solicitării. Din ele, au fost admise 102,729 cereri. Pentru cine nu ştie pe o cerere, de regulă, figurează mai multe persoane, rar se întâmplă să fie doar unul singur vizat de o cerere. Estimez că, în medie, e vorba de minim 3 persoane pe cerere, ceea ce înseamnă că în aştia 4 ani şi ceva bunicuţa a ascultat, cu acte în regulă, vreo 300.000 de oameni. Naţie de infractori, ce să faci…
  • ICCJ a admis 4522 cereri din 4523 şi a respins doar una. Una. Probabil că cel vizat o fi fost mort, atfel nu îmi explic. Net peste moldoveni, care erau cu procentele pe la 97% la curtea lor supremă. Noi, la 99,98%. Not bad, măcar i-am spart pe ăştia de peste Prut! Precizez că solicitarea mea nu a vizat interceptările pe legea siguranţei naţionale.
  • Avem 6 curţi de apel care le-au admis pe toate, bifând un neverosimil 100%. Curţile de Apel din Cluj, Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Oradea şi Piteşti. Bravo! Aş spune la mai mare, dar nu se poate…
  • În total sunt 61 de instanţe care au admis tot. Recordul e la Tribunalul Galaţi, care din aproape 3000 de cereri nu a găsit niciuna în neregulă. Am un feeling că după ce câştig la instanţă, o să le ia faţa ăstora cei de la Tribunalul Cluj, că îndârjirea cu care refuză publicarea datelor poate fi justificată numai de ruşine.
  • Singurele instanţe unde se pare că judecătorii chiar examinează astfel de cereri şi le admit numai pe cele care or fi ok sunt instanţele militare (bravo, chiar nu mă aşteptam), Judecătoria Piteşti, Judecătoria sector 5, Curtea de Apel Galaţi pentru a le enumera pe ele care au un număr semnificativ de cereri. Un caz special este cel al Tribunalului Suceava care a respins 39% din cererile formulate, dar are totuşi un număr uriaş de cereri admise, peste 5700.
  • Pe mine m-a şocat şi numărul fantastic de mare de cereri care se adresează Judecătoriilor. Ţinând cont de competenţa acestor instanţe, mă tot întreb pentru ce Dzeu de fapte s-o cerut interceptarea de 2200 de ori la Judecătoria Constanţa sau de 1500 ori la Judecătoria Ploieşti. Dă-o, frate, dracu’ dacă cerem şi primim interceptări pentru furt sau înşelăciune… Ca să dau alt exemplu, mă tot întreb pe cine o fi ascultat procurorii de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Săveni în 259 de dosare? Pe cine? Există 250 de dosare la acel parchet? Mă tot întreb… Oricum, jumate minim din cititori or intrat pe google să vadă unde e Săveniul.

Mai sunt concluzii, dar fiecare le trage pentru el. Eu încep să gândesc din ce în ce mai abitir la Canada, Australia sau, de ce nu, Congo.

PS. Datele pe care le-am primit sunt disponibile la www.raduchirita.ro/interceptari.pdf

 

Poveşti cu graţieri şi abuzuri

Trăim o epocă ciudată. Explozia Internetului a schimbat lumea. În bine şi în rău, dracu’ ştie dacă mai mult bine sau mai mult rău. Din punctul meu de vedere, un lucru e cert: Internetul şi explozia comunicării au creat, între altele, raiul băieţilor care trăiesc din manipulare. Dacă prin mijloace clasice era al dracu’ de greu să manipulezi mulţimi importante de oameni, netul şi presa modernă (aia clasică a decedat din cauza netului) a făcut-o extrem de uşoară. Oamenii au astăzi tendinţa naturală de a nu citi decât chestiile cu care sunt de acord dinainte de a le citi, nu se uită decât la cei cu cate sunt, din start, de acord etc. Targetarea publicului ţinţă e atât de facilă încât manipularea s-a transformat dintr-o chestie subtilă într-una “pe faţă”. Nici măcar nu e nevoie să minţi, adevărul e atât de gri zilele astea, că e suficient să îl prezinţi incomplet unor oameni care vor, din start, să vadă numai alb sau negru.

Hai să luăm vânzoleli ultimelor perioade pe post de exemplu:

Graţierea şi modificarea codurilor prin ordonanţe de urgenţă. Jurişti de renume mondial, de la Danileţ până la înfierbântaţii de la Curtea de Apel Constanţa susţin că nu se poate constituţional asta, pentru că o graţiere se dă numai prin lege organică. Ba se poate! Domeniile în care nu pot să intervină ordonanţele de urgenţă sunt scrise în Constituţie, iar Curtea Constituţională a clarificat de mult (prost, din punctul meu de vedere) ce se poate reglementa prin ordonanţe şi ce nu. Că nu e legitim, e adevărat. Dar e valabil pentru 99% din OUG-urile date în neştire de toate guvernele. E cel puţin bizar faptul că acum prostestăm că cică nu schimbăm legile justiţiei prin ordonanţe de urgenţă (foarte corectă afirmaţia, de altfel) dar nimeni nu a zis nici mâc când acum un an Guvernul a schimbat prin ordonanţă de urgenţă vreo 70 de articole din codul de procedură penală. Fără aviz de la CSM, fără dezbatere publică, de la cel mai european guvern din istoria României. Am aflat de acea ordonanţă de urgenţă în sala de judecată, judecându-mă pe unul dintre articolele modificate. Cel mai ironic în toată lupta asta între “penali” şi “instituţiile anti-corupţie” este că şi DNA-ul a fost înfiinţat tot prin ordonanţă de urgenţă. Şi încă nu protestează nimeni pe tema asta. Iar acea ordonanţă de urgenţă a fost aprobată în Camera Deputaţilor cu mai puţine voturi decât era nevoie pentru o lege organică…

Pe scurt, e adevărat că nu e firesc să modifici coduri prin ordonanţe de urgenţă. E la fel de adevărat că nu e firesc să protestezi pentru asta numai când instituţii înfiinţate prin ordonanţă de urgenţă cer asta.

Graţierea în sine este o instituţie perfect legitimă. E adevărat că, în urma graţierii, unii ies din puşcărie, iar alţii nu mai merg. Dar, pentru numele lui Sauron, dacă asta este un dezastru pentru omenire, de ce dracu mai avem această instituţie? De ce s-au mai dat graţieri (ultima acum vreo 10 ani parcă) şi nu o fost atâta scandal? E de discutat textul ordonanţei/proiectului de lege sau ce dracu o fi. Acel articol 2 este stupid din punct de vedere juridic şi extrem neclar în ceea ce priveşte aplicarea sa (nu scrie când trebuie să ai 60 sau copii: la data comiterii faptei, la data condamnării, la data aplicării graţierii etc.). Lista de infracţiuni excluse de la graţiere e discutabilă, dar nu ştiu de unde ideea că vine Apocalipsa peste noi. Cine citeşte până la capăt lista aia constată că, prin referire la art. 5 din Legea 78, toate faptele de corupţie sau asimilate sunt excluse.

Nu cred că această graţiere poate rezolva problema enormă a suprapopulării puşcăriilor. O poate diminua, dar nu cred că o poate rezolva. În egală măsură însă, nici alte afirmaţii publice nu sunt reale, ci sunt făcute cu scopul de a manipula. Tocmai citesc o ştire că ceva deşteaptă de la un ONG spune că graţierea ar închide dosarele revoluţiei şi ale mineriadei. Era să îmi pice ochii din orbite. Dooooaaaaamnăăăăă, cred că nici la Spiru nu te putea învăţa aşa ceva! Preşedintele, repet Preşedintele, plus Preşedintele Senatului, repet al Senatului, primii doi oameni în statul ăsta cretin pe care îl avem vorbesc despre amenda pe care ne-o dă/nu ne-o dă CEDO. Nu te aştepţi ca băieţii ăştia să ştie ce face CEDO, dar te aştepţi ca ai lor consilieri să ştie. CEDO nu dă amenzi. Eventual, îţi spune că tu, ca şi stat, te-ai pişat pe propria constituţie atunci când ai ignorat nişte drepturi fundamentale ale unor oameni. Şi, eventual, te obligă să le dai nişte bani acelor oameni ca despăgubiri pentru că ţi-ai bătut joc de ei. Dar nu dă amenzi. Sau poate am lipsit eu în ultimii ani de pe planeta asta.

Alţii or făcut lista celor care scapă. Nume, unu’ şi unu’, suficiente cât să agite masa din ce în mai mare de IYI (intellectual yet idiot) funcţionali pe care îi putem manipula. De unde Avraaam ştiţi asta? Că acele procese sunt pe rol, se pot pronunţa tot felul de pedepse, se pot schimba încadrări juridice etc. La mine în birou am făcut o analiză să vedem ce se întâmplă dacă intră graţierea aia în vigoare. O să iasă din închidoare 2 foşti clienţi: unul condamnat pentru ucidere din culpă (accident de circulaţie), iar altul condamnat pentru transferul unor date de carduri. Atât. Pe dosarele aflate pe rol, habar nu am şi e imposibil de anticipat. Eventual, am un client în apel unde doar eu am făcut apel, omul are sub 5 ani şi nu se mai poate mări, dar ăla cred că va fi achitat. Oricum, e cu suspendare, deci graţierea nu tare îl interesează. De unde Dzeu or ajuns unii la concluzia că scapă Udrea, de exemplu, să mor dacă ştiu. Că ar putea să o ajute graţierea e adevărat, dar până acolo drumul e lung.

Pe scurt, eu cred că, dacă eliminăm art. 2 din ordonanţă şi mai revizuim un pic lista de fapte exceptate, ar fi lege bună. Mai ales dacă ar fi adoptată de Parlament, nu de Guvern.

Abuzul în serviciu. A doua iritare maximă a societăţii oarecum civile este modificarea conţinutului de la infracţiunea de abuz în serviciu. Ca să fiu sincer, eu aş abroga acel text. Cu totul, nu cu 200.000 lei sau orice alte sume. Încerc să explic.

Înainte de asta, pentru urechile fine i-auzi una de la Comisia de la Veneţia (n-am chef să explic ce e asta, dar există google.): “Comisia susține că asemenea prevederi penale generale sunt foarte problematice, atât cu privire la cerințele calitative ale articolului 7 al CEDO, cât și la alte cerințe fundamentale conform principiului suveranității legislative, precum previzibilitatea și acuratețea juridică și susține, de asemenea, că acestea sunt în mod special vulnerabile la manevre politice abuzive (conform Liivik v. Estonia, 25 iunie 2009) […] 102. Pe această bază, Comisia de la Veneția considera prevederile penale naționale cu privire la abuzul în serviciu, excesul de autoritate și expresii similare trebuie interpretate în sens îngust și aplicate cu un prag înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi spre exemplu: infracțiuni grave împotriva proceselor democratice naționale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparțialității administrației publice, șamd.

Ce i-o fi apucat pe băieţii ăia de la Strasbourg să spună o astfel de inepţie? Şi de ce dracu’ statele care susţin “lupta anti-corupţie” precum SUA, Olanda, Franţa sau Germania nu or incriminat drăcovenia asta de infracţiune, dacă asta este sursa binelui în lume. Răspunsul e simplu: pentru că incriminarea e atât de largă încât nu există funcţionar care să nu fi comis fapta asta. Textul spune că merge la pârnaie orice funcţionar (public sau privat) care o încălcat o lege în exercitarea atribuţiilor sale şi o provocat o pagubă cuiva. Orice poliţist care o făcut un proces verbal de contravenţie anulat ulterior în instanţă pentru că e nelegal merge la puşcărie. Orice procuror care o redactat sau avizat un rechizitoriu anulat în instanţă merge la puşcărie. Orice judecător care pronunţă o soluţie casată de instanţa superioară merge la puşcărie. Orice casier de la butic care nu îţi dă 5 bani rest merge la puşcărie. Orice şef de instituţie care semnează vreun act pe care îl pun sub nas departamentele de sub el, iar actul e anulat ulterior în instanţă ca fiind nelegal merge la puşcărie. Etc. Aaaa, nu e normal să fie aşa? Fix de aia o zis Comisia de la Veneţia ce o spus, tocmai de aia învăţătorii noştrii mai din Vest nu au aşa ceva prin legi. Sigur că nici la noi nu merg la pârnaie toţi funcţionarii. Dar legea asta permite organelor să aleagă pe cine vor, că sigur ceva îi găsesc. Aşa cum mi-a spus un procuror: “o să luăm toate dosarele la care a lucrat dl. X până găsim ceva unde a făcut vreun act ilegal“. Sau cum a spus un procuror de şedinţă atunci când am spus că am hotărâri judecătoreşti care spun că un act a fost legal: “Ministerul Public are o altă opinie“. Pe scurt, vreţi Kafka? Infracţiunea de abuz în serviciu este o subiect permanent.

Sigur, voci autorizate, mari jurişti ai acestei ţări până să descopere că sunt doar nişte jurnalişti cu ochi albaştri, susţin altceva. Că scapă Dragnea, că scapă Udrea sau alte persoane pe care nu le adoră nimeni. De data asta, s-ar putea să fie adevărat. Dar, oricum o luăm şi o punem, textul ăla de la abuzul în serviciu este o imbecilitate. Cu sau fără ăia 200.000 lei, cu sau fără decizia CCR. Iar apropos de isteria declanşată prin aceleaşi butoane, vă mai amintiţi:

  • cum urla aceeaşi societate civilă despre pericolul pentru lupta anticorupţie atunci când CCR a spus că nu e firesc ca SRI, SIPI, DIPI şi alţi I să ne asculte telefonul? Se spunea că scapă nu ştiu câţi, erau liste prin presă, Moise Guran era cu ochii ieşiţi din orbite, iar Mândruţă plângea amar la radio. Or trecut aproape 2 ani. Câţi or scăpat?
  • cum urla aceeaşi societate civilă despre pericolul pentru lupta anticorupţie atunci când CCR a modificat oarecum textul de la abuz în serviciu? Se spunea că scapă nu ştiu câţi, erau liste prin presă, Moise Guran era cu ochii ieşiţi din orbite, iar Mândruţă plângea amar la radio. O trecut vreun an. Îmi spune cineva numele unuia achitat?

PS. Vă mai amintiţi de M10? :)) Care lupta masiv cu corupţia, condus de un fost procuror care aresta studenţi în perioada mineriadei… Care sprijinea statul de drept negociind politic funţiile înalte din parchet… Care se dădea mare că o înfiinţat DNA-ul, când, de fapt, surpriză, DNA-ul a fost înfiinţat de Adrian Năstase, un simbol al luptei anti-corupţie. Ce mai face M10, chiar?

PS. Textul meu nu are concluzie. Are doar nişte constatări şi un îndemn: nu vă mai lăsaţi tâmpiţi atât de uşor. Nici de Antena 3 şi nici de hotnews. Mulţi dintre cei care s-au separat în loc să se unească sunt la fel: oameni cinstiţi, educaţi, care vor să fie bine. Pentru asta trebuie să folosim propriul creier. Să folosim informaţia, nu senzaţia. Şi să verificăm dracu’ acea informaţie. De la unii care se pricep la domeniul respectiv. Nu de la cei care se pricep la toate, pentru că atunci când nu ştii nimic poţi să faci orice.

 

Despre egalitate în faţa justiţiei penale. Episodul 2

Am scris câte ceva despre egalitatea între procurori şi restul poporului legat de studiul dosarului. Continui azi subiectul pe o altă coordonată, vizând tot urmărirea penală.

Autorii noului cod de procedură penală ne propovăduiau în perioada în care codul stătea să intre în vigoare despre faptul că, de acum încolo, avocaţii vor trebui să fie mult mai activi în faza de urmărire penală, să facă cereri, memorii etc. pentru că acest cod nou – denumit “codul inculpaţilor” de către procurori – ne dă voie să facem asta. În entuziasmul prostului care nu citise ca lumea codul, să mor dacă nu i-am crezut. Mă şi gândeam: ce frumos, am scăpat de poziţia boxerului care numa’ stă în corzi şi încasează, de acum încolo mai dăm şi noi câte un pumn, câte-o ciobănească, facem ceva.

M-am dăbălăzat rapid (pentru cititorii din exteriorul arcului carpatic, dăbălăzat este un termen care nu are sinonim perfect în limba română oficială, dar care exprimă starea în care te afli după ce eşti foarte ţanţoş şi, în scurt timp, te-ai pleoştit complet). Am observat eu în cod că poţi să ceri tot felul, având texte expres reglementate faţă de codul anterior. Am observat şi faptul că nu există vreun termen în care onor procurorul să îţi răspundă şi nici vreo sancţiune dacă nu o face, exceptând poate sancţiunea divină. M-am bazat totuşi pe o formă de bun simţ şi de respectare a principiilor elementare de drept şi de viaţă care îţi spun că atunci când un om îţi face o cerere, normal e să o soluţionezi într-o formă sau alta.

Am fost naiv. De la înălţimea principiului “io centrez, io dau cu capul”, procurorii cu care am avut de-a face până acum au tratat cererile mele de tot felul (probaţiune, disjungere, conexare, clasare etc.) cu o sănătoasă ignorare. Nu le-au respins ca măcar să pot ataca ordonanţa la procurorul superior, nu le-au admis, în imensa parte a cazurilor le-au pus în dosar şi punct. Într-un dosar, mi le-au respins prin rechizitoriu, în altul mi-au înaintat cererile în probaţiune către instanţa de judecată odată cu rechizitoriul (asta, sincer, mi s-a părut o soluţie senzaţional de stupidă), dar în principal nu am primit răspuns la ele. Am numărat în seara asta că am formulat vreo 40 de cereri în diverse dosare de urmărire penală, majoritatea cereri în probaţiune. Am primit răspuns prin ordonanţă la una singură, de la DNA, prin care ni s-a respins o cerere de conexare. În rest, linişte şi pace, procurorul veghează pentru tine.

Nu cred că are sens să discutăm juridic pe tema asta. Aş vrea să găsesc un judecător cu suficient de mulţi nervi şi sânge să trimită înapoi un rechizitoriu pe tema asta. O să mi se spună că nu este temei legal să facă asta şi e adevărat. Dar, întreb şi eu ca egal în drepturi procedurale cu procurorul, temei legal să nu îmi răspundă veci sau să o facă prin rechizitoriu la cereri de probe este? Sau unii suntem mai egali decât alţii?

Şi, ca să închei, pentru toţi procurorii care ajung să citească aberaţiile mele de aici: boss, e atât de greu să te pronunţi pe o cerere? Respinge-o sau admite-o, da’ bagă-mă şi pe mine în seamă, că uneori s-ar putea să am şi eu dreptate. Cu atât mai mult cu cât nenorocitul ăla de cod scrie că trebuie să administrezi probe şi în favoarea mea şi cred că alea pe care le propun eu sunt în favoarea mea. Şi cu atât mai mult cu cât scrie în nenorocirea aia de Constituţie că prima ta sarcină ca procuror este să asiguri respectarea drepturilor persoanei. Iar cuvântul respect de acolo vine şi de modul în care îmi tratezi cererile.

SENZAŢIONAL. Vezi ce au decis judecătorii CCR. Lovitura dură pe care o primeşte orice absolvent de facultate decentă.

M-am decis ca, după ce am citit de vreo 5 ori decizia CCR privind legea penală mai favorabilă, să scriu şi eu ceva, să rămână consemnat pentru eternitatea de 3 zile a internetului. Da’ nu găsesc niciun titlu inspirat pentru stupefacţia care creşte la fiecare nouă lectură a acestei decizii ce revoluţionează din scurt şi dreptul penal şi pe cel constituţional. Am ales unul pe model isteric care să îmi garateze cititori de calitate 🙂

Decizia e senzaţională din aproape orice punct de vedere. E absolut perfectă în stupiditatea ei. Nu mă bag aici să reiau toate argumentele ştiinţifice care să justifice cele scrise mai sus, pentru că nu e locul potrivit. O voi face probabil ulterior, când m-o ajuta cel de sus, deneaul si dicotul să am um pic de timp liber. Da’ nu mă pot abţine să nu sesizez câteva aspecte.

În primul, dacă rezumi motivarea, tre’ să te duci în spatele clasei şi să-ţi tragi două palme ca să realizezi că nu visezi. Zice CCR-ul aşa: Dacă instanţele interpretează o lege încalcă separaţia puterilor în stat. Wow! Uăi, mamă! Două paragrafe mai încolo, vine scatoalca: dacă judecătorii interpretează legea altfel decât le spunem noi, încalcă atributul de legiferare al Parlamentului. Olalalala! Deci, hai să mai detaliem decizia că poate nu am înţeles bine justiţia în trei paşi simpli (schemă pentru studenţii de la Spiru):

Pasul 1. Parlamentul adoptă o lege. Zice CCR-ul că art. 5 din cod nu e lege, legea e tot codul. Un articol din lege nu e lege. Ce nu-i clar?

Pasul 2. Instanţele vor să interpreteze legea. Zice CCR-ul că nu e voie, că încalcă separaţia puterilor în stat.

Pasul 3. CCR-ul interpretează legea. Scuze art. 5 din cod, că un articol nu e lege (atenţie la pasul 1). Ea are voie să interpreteze legea (articolul, că iar m-am scăpat) pentru că ea poate. Ce nu-i clar?

Pasul 4. CCR-ul ne spune că nesimţiţii de judecători care nu interpretează articolul din cod (încep să învăţ pasul 1, îs din ce în ce mai bun!) conform pasului 3 sunt nişte boi, pentru că afectează rolul de legiuitor exclusiv al Parlamentului. Că nu Parlamentul o zis vreo interpretare anume, deci nu are cum să se oftice că instanţele dau o interpretare, e irelevant.

Pasul 5. Se ia o hotărâre a CEDO, în care ăia nu zic ce ne convine. Nu-i bai. O prezentăm în sensul că nu or spus ce vrem noi, da’ le stătea pe limbă, numa’ nu or mai apucat să o spună. Da’ după ce am ghicit intenţia legiuitorului din bobi, o ghicim şi pe a lu’ CEDO…

Pasul 6. Ăia care or apucat deja să zică altfel decât la pasul 3 (un complet de la ICCJ) îs nişte boi. Asta-i clar. Caracterul de bou este retroactiv, deci ce or zis ei devine hârtie igienică. La fel ca şi legea care spune că ce or spus boii de la ICCJ este obligatoriu. Nu-i stress, noi să fim sănătoşi!

Pasul 6 bis. Mi-e rău. Decât să ne fie rău, mai bine să ne fie bine!

Acuma, repet că nu e cazul să pozez în penalist şi să spun de ce interpretarea CCR-ului este extrem de proastă. Încerc însă să pozez în constituţionalist şi să mă întreb următoarele:

– de când rolul CCR-ului este de a interpreta legea?

– de când nu se mai aplică art. 16 din Constituţie?

– de când dracu’ prin lege se înţelege legea în ansamblul ei? A se citi, cu atenţie, art. 146 lit.d) din Constituţie pe care dacă îl interpretăm potrivit pasului 1, CCR-ul nu face bine ce face. Din 1991 încoace.

– de când are CCR-ul competenţa de a controla deciziile ICCJ? A afirma că o are înseamnă a adăuga la lege, afectând astfel rolul exclusiv de legiuitor al Parlamentului, nu?

– de ce o interpretare a legii afectează acest rol, iar alta nu?

– de când intrepretarea legii este motiv de neconstituţionalitate? Să înţeleg că pot ataca la CCR vreo hotărâre judecătorească pe care o consider neconstituţională? Sau pot ataca la CCR deciziile pe întrebări preliminare şi RIL-urile? Că, dacă se poate, să ştiu şi io, să nu îmi mai mint studenţii că nu se poate.

Mai am întrebări din astea, dar nu mai am timp să le scriu. Una singură totuşi: cine v-o pus juzi la CCR? Asta e din ciclul: cine v-o dat permisul…

Tocmai ce mă pregăteam să finalizez capitolul din cursul meu de consti legat de competenţa CCR. Tre’ să îl arunc în meandrele lu’ recycle bin şi să mă apuc de studiat. Şi ăştia care or scris cărţi de penal, tre’ să meargă la un curs de recalificare, că nu mai merge aşa, cu incompetenţa. Propun să vorbească ăştia de la CCR la Spiru, să facă o şcoală de vară pentru profii de consti şi penal din ţară, să mai învăţăm şi noi câte ceva, că am prostit oricum destule generaţii de studenţi care nu înţeleg nimic din înţelepciunea care coboară de la CCR. Dacă careva din foştii sau actuali mei studenţi înţeleg ceva din această decizie, aş vrea doar să le spun că elevul şi-a depăşit profesorul, că eu nu am înţeles nimic.

PS. Revin cu invitaţia adresată juzilor de la CCR de a mă consilia în aplicarea legii în unele din dosarele mele. De exemplu, îl am pe unu’ condamnat definitiv pe codul vechi. Ulterior, e condamnat definitiv pentru o altă faptă concurentă, iar instanţa de recurs a aplicat codul nou. Fiind în recurs, nu a putut face contopirea. Acuma instanţa de executare e sesizată cu aplicarea regulilor de la concurs între cele două pedepse stabilite prin hotărâri definitive. Aştept cu interes să îmi spună CCR-ul din ce cod se pot aplica regulile de la concurs fără a crea o lex tertia.

La coduri noi, tot noi

Avurăm parte de coduri noi. Sunt departe de a fi perfecte, dar sunt noi. Primele concluzii după trei luni de aplicare, din experienţa personală se pot rezuma în trei cuvinte: nu s-a schimbat nimic.

Sigur, codurile s-au schimbat. Nu şi jurisprudenţa. Hai să dau câteva exemple:

– pe vechiul cod de procedură nu puteam să văd dosarul de urmărire penală, decât dacă voia bunăvoinţa poliţistului şi aia nu prea voia. M-am bucurat că în codul nou scrie că pot să îl văd. Cu scrisul am rămas, în cea mai mare parte. Vreo lună or fost ăştia de la parchete luaţi de val şi or arătat dosarele. O trecut entuziasmul de început şi nu mai văd niciun dosar. Cică cererea e la aprobat, dosarul e la grafieră şi grefiera pe plajă, de fapt nu e nimic în el etc. Cre’ că se caută cu febrilitate un text legal care să ne ducă înapoi. Am cereri cu vechime de peste două luni care nu sunt încă aprobate. Băieţi, legea mă lasă să văd dosarul, nu aprobarea voastră.

– pe vechiul cod la arestare se uita judele pe probe, zicea că ai comis-o, că e faptă gravă şi te băga la zdup. În codul nou au scris ăştia tot felul de criterii pe acolo, ca să nu te bage la pârnaie numa’ pentru că fapta e gravă. Încă nu am văzut soluţie pe arestare care să ia în calcul şi criteriile alea. Tot că ai comis-o, tot că e grav şi pac la zdup. Consecinţele modificării e degeaba.

Palma masivă la rahat o dat-o ieri CCR-ul. În minunata lor viziune determinarea legii mai favorabile e o chestiune de constituţionalitate, iar art. 5 din coul cod (care are corespondent în absolut orice cod al unei ţări ce nu mai este feudale) e numa’ pe juma’ constituţional. Bine că 20 de ani art. 13 din vechiul cod o fost constituţional, ăia din Italia, Franţa şi Germania încă nu s-or prins că al lor e neconstituţional, da’ s-or trezit au noştrii ca brazii să o dea ei de pământ. Nu are sens să discutăm dacă soluţia e corectă sau nu, pentru că e aberantă pentru orice om care o trecut un examen de penal la o facultate cât de cât. Consecinţa este că, în condiţiile în care puţini sunt trimişi în judecată pentru o singură faptă în formă simplă, iar sancţionarea concursului şi a formei continuate se înăspresc masiv în noul cod, de fiecare dată va fi lege mai favorabilă codul vechi. Pe scurt, am schimbat codurile ca să le aplicăm pe alea vechi.

Propun să îl declare neconstituţional cu totul. Dă-l dracu’, că e prea favorabil pe alocuri, aşa că mai bine îl facem neconstituţional şi scăpăm de stres. Şi până atunci, invit oricare din unanimii judecatori ai Curţii Constituţionale să vină până la mine la birou să determinăm împreună legea penală mai favorabilă global în câteva dosare pe care le am, că zău dacă ştiu. Aşa, ca temă de casă, de încălzire până ajungem la dosarele grele: îl am pe unul trimis în judecată pentru două fapte comise pe codul vechi. Pentru una dintre ele, pedeapsa scade masiv (de la 3-12 la 1-5) în codul nou, pentru alta pedeapsa creşte mult (de la 1-5 la 3-8). Prima e în formă continuată, pentru a două s-ar putea reţine atenuante. Care e legea mai favorabilă, onor curte constituţională, că nici nu ştiu ce să cer instanţei? Şi am situaţii şi mai complicate. De aia zic, să nu ne mai stresăm, că oricum nu vrem să aplicăm codul nou de procedură, iar în penal mergem pe ăla vechi, nu mai bine le declarăm neconstituţionale cu totul şi ne vedem de treabă?

Despre Rosia Montana şi despre libertatea presei

Până nu demult nu aveam nicio părere despre Roşia Montană. Adică, evident că mi se pare o tâmpenie proiectul ăla şi o mare nesimţire. Mi s-a părut tot timpul o chestie de ţară bananieră să dai unor companii străine exploatarea materiilor prime pentru o şpagă serioasă şi nişte minciuni despre cota de profit a statului. Argumente împotriva proiectului sunt atât de multe încât orice spun, repet ceea ce s-a spus. Totuşi, preferam să nu am nicio părere pentru că reacţia opiniei publice – deşi corectă – a fost una de tip isteric, cu prea mulţi oameni care or auzit că e la modă să protestezi pentru Roşia Montană. Mă cam irită concentrarea asta pe o măgărie, în tip ce altele mai mari sau echivalente sunt ignorate, pentru că nu or ajuns la modă. Aşa, de exemplu, a se vedea proiectul din valea de mai jos de Vidraru sau ţeapa Bechtel.

În fine, m-am răzgândit şi am decis să zic şi eu ceva despre acest subiect. Pentru că m-am iritat. Întodeauna mă irită la maxim atunci când cineva mă ia de prost, dar atunci când încearcă să ne ia de proşti pe toţi, maximul creşte brusc. De când s-a adoptat acel proiect de lege şi de când cu vizita a ceva comisie la faţa locului, lucrurile au explodat. Cu toate astea, principalele linii de ştiri online sau teve au tăcut mâlc. Azi la Cluj zice poliţia că au fost 5000 de oameni care au protestat împotriva acestui proiect, iar Ziua de Cluj tace ca porcu în faţa cuţitului. Realitatea teve idem, tereve idem, antena trei idem etc. Io înţeleg perfect că orice e de vânzare în lumea de azi, dar să te vinzi pe tine însuţi înseamnă că eşti curvă. La propriu. Iar asta înseamnă că suntem luaţi de proşti toţi ăia care încercăm să aflăm ceva ştiri de la ei. Iar asta e extrem de enervant.

Hai să mergem mai departe. Aştia care acum tac publicau pe larg acum vreo 2 zile un sondaj făcut de Sociopol care arăta că 68 % din români vor lacul cu cianură. Sigur ecologizat, deşi eu nu ştiu cum Satana poţi ecologiza un lac de cianură. M-o mîncat curiozitatea să văd cine îs Sociopol ăştia, că nu am mai auzit de ei. Ţac-pac la registrul comerţului şi descoper următoarele. Firma s-a înfiinţat la 1 aprilie 2013. Ce coincidenţă… Acţionar principal şi administrator este dl. Palada Mirel, care a mai fost acţionar la o firmă de sondaje CCSB împreună cu fiica lu domnu Voiculescu, să trăţi! Firma asta este cea care a făcut exitpoll-urile alea spectacol de la ultimele alegeri, confirmate la “marele de fix” de rezultate. Ce coincidenţă…. Tot acest domn este acţionar împreună cu soţia la firma Paltel Group SRL, fimă suspendată din 2011. Acum nu ştiu dacă este vreo legătură cu asta şi nici nu vreau să insinuez nimic, dar căutaţi pe net după acest nume…

Toate aceste descoperiri le-am făcut în circa 2 minute, cu maxim 5 click-uri şi orice ziarist din ţara asta putea să le facă. Mai ales că nici ei nu or auzit de Sociopol, deşi poate mai auzim la următoarele alegeri. Altele nu mai am de adăugat decât că, la orice oră, prefer o curvă unui ziarist. Măcar aia nu se pretinde altceva. Libertatea presei nu înseamnă libertatea de a te vinde în ultimul hal. Înseamnă inclusiv nişte obligaţii de a ne informa. De a fi câinele de pază al democraţiei. Nu nişte bloguri şi facebook-ul trebuie să facă asta, ci voi, stimaţi ziarişti.

La un bordel de şmecheri ora e 250 euro, iar un masaj erotic costă vreo 300 de lei. Noroc că am clienţi curve şi peşti, că ştiu cum funcţionează piaţa. Bună şi avocatura la ceva :d. Mă întreb dacă la ziar sau la teve măcar o fi mai scump? Că, dacă e mai ieftin, zău că vă irosiţi talentele degeaba în loc să practicaţi acelaşi lucru, dar cinstit, într-un bordel.